Cartea Amor de imprumut PDF

Egologiile Roxanei sau efectul întrebărilor „nenăscute”   Nu există decât o singură și mare vinovăție: cea proprie - Nicolae Turcan   Sub aparența banalitate a titlului Amor de împrumut, poeta și romanciera Roxana Medvețki ne oferă 37 de poeme în proză (unele cu titluri ispititoare: Lebăda lacului pierdut; Ziua în care au căzut măștile; Curcubeul nu prinde rădăcini; Ruleta rusească; Marele Tot a înțeles! etc.) ce reconfirmă imponderabilitățile harului scriitoricesc al autoarei, vocația acesteia pentru lirismul reflexiv, expresia ermetică, figurația simbolică, pentru trecerea mitico-poetică din spațiul profan, în/spre spațiul sacru; trecerea de la exclamativ, la interogativ (interogația perpetuează „legile” unui paradox continuu); preferința pentru o estetică, poetică și poietică a profunzimii, pentru un limbaj poetic sentențios, apt de a inventa o „suprarealitate”, de a transgresa realul și de a acorda privilegiul analogiei și metaforei vii, să recreeze ambiguitatea existențială potențată de ireal, suprareal și propensiunea spre eternitate.   Poemele par să se afle în slujba unei filosofii a existenței.   Caracterul gnomic/ reflexiv și interogativ al vol. Amor de împrumut implică topirea în limbaj a „reginei disciplinelor” (filosofiei), cu scopul evident de a ajuta eventualii cititori, să înțeleagă întrebările-cheie - și posibilele răspunsuri – aflate în centrul existenței/ teosistenței. Cele 37 de glosse postmoderne confirmă tragicul cunoașterii de sine, dar și ideea (re)verificată de Roxana Medvețki, că filosofia de la Aristotel, la Pascal, Sartre, Kant, Blaga etc. se identifică cu lupta împotriva vrăjirii minții noastre prin mijloacele limbajului. Într-o lume oarbă în mijlocul multiplicării semnelor și alunecării în strategia mai Râului, întoarcerea tragicului este văzută ca o fatalitate: pseudo-libertatea încremenită în destin, răul ce se naște din bine, claustrarea, depersonalizarea, inocența pedepsită, etnocidul și (neo)totalitarismul etc. Din scriitură răzbate vulcanic, frica de neant a omului, frica de dezordine totală…, de disoluție.   Să nu uităm, totuși, că tot Rău-i spre bine! În absența tragicului, o societate se intoxică făcând imposibilă „regăsirea sinelui” și cu atât mai puțin „un alt, acceptat și cuvenit Bine te-am regăsit!”, visat de autoarea sublimului poem Roxana… Să nu uitați să observați cum pădurea de interogații a volumului creează „legile” paradoxului continuu: ucidem adevărul, pentru a-l învia, împrumutăm amorul, tocmai pentru a-l împrumuta celuilalt, avem sentimentul vinovăției, pentru că întrupam însăși vina tragică, trăim și suntem guvernați de frică, din cauza orgoliului exacerbat, gardul de spini devine zid chinezesc sau zidul Berlinului, purtăm mască, tocmai pentru că nu avem ce ascunde, în trupul de lut locuiește în captivitate o ființă cosmică, gândul rămâne leneș tocmai ca să pună întrebări, Marea Carte a Tuturor Păcatelor se rescrie permanent, n-am murit, tocmai pentru că murim și renaștem în fiecare clipă etc. Paradoxul continuu: aceasta este prima calitate/ particularitate a vol. Amor de împrumut. De neimaginat și de necrezut, dar trăim doar paradoxuri și îngenuncheri, într-o sublimă dependentă invizibilă, nu doar divină, ci și demonică. Metamorfozele sublimului ne reamintesc însă de Heraclit. Dacă aș fi poet, desigur că aș invidia-o sincer pe Roxana Medvețki, dar cum sunt critic… Parafrazându-l pe Dali, diferența dintre mine și un poet este că eu nu sunt poet, încât eu doar caut miracolul literaturii care preschimbă orice în adevăr, chiar și minciună! Face altceva viața? Cea care ne scrie, înscrie și descrie în Cartea Tuturor Păcatelor?- Petre Isachi