Amor fara miza - Jean d'Ormesson

Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist și filozof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, grație seninătății sale înde­lung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925 la Paris, într-o familie aristo­cratică, în care vederile de dreapta și de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat filozofia la École normale supérieure. Între 1974 și 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obținuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire. P O A T E C A , P R I V I Ț A D E S U S , D R A G O S T E A N U E M A I M U L T D E C A T O I M P O S T U R A N A S C U T A D I N P L I C T I S U L S I S P E R A N T E L E N O A S T R E . Când indiferența pregătește admirabil pasiunea și speranțele derizorii se dizolvă în iubirea pentru ce ai pierdut: Béatrice și Philippe în mâinile marelui d’O, un roman fluid, nobil și agreabil. Nu folosește la nimic să-ți afli dinainte viitorul, pentru că dintr-odată el devine prezent și își pierde culorile și conturul pe care i le dau așteptarea, teama, speranța și timpul trecut. Și-apoi, chiar dac-am ști ce-o să fie, tot vom continua să ne mirăm, ba poate chiar mai mult. Puterea inimii, a timpului care trece și a întâlnirii, e infinită. În dragoste, să acționezi înseamnă să vorbești. De asta nu mă îndoiesc. Cred că Giraudoux a zis că un mut n-ar avea cum să cucerească o femeie. Ce complicat și fascinant drum au de străbătut prin limbaj ființele care se caută în iubire. Pura e doar pornirea care împinge trupurile unul spre altul, le mâna vertiginos din vreun colț de oraș sau de lume, făcând să dispară glumele, așteptările, prudentele, toată dialectica asta secundă a cererii și a ofertei, până ce nu mai rămâne nimic între cele două chipuri, între brațele întinse, între epiderme, nimic mai mult decât dorința. Zidul se prăbușește. O s-o îmbrățișez chiar acum. Ce puternic te simți când ești tu însuți! Și cât de slab, îndată ce vrei să pari ceea ce nu ești! Spuneam fleacuri, orice-mi trecea prin minte și, cu fiecare vorbă, mai avansăm un pic în inima lui Béatrice. De regulă, un îndrăgostit se luptă să-și cucerească perechea. Ori face pe indiferentul și virtuosul, ori, dimpotrivă, se dă mare golan. Mai devreme sau mai târziu, de sub orice mască țâșnește însă dispe­rarea bietului june sentimental. Serile, bântuiam prin oraș. Eram încă foarte tineri. Iar eu, de felul meu, mă străduiam să-mi risipesc viața. Rătăceam din bar în bar, ne cheltuiam banii la jocuri mecanice și stăteam cu orele nemișcați să ascultăm Les Amants d’un jour sau Envoie la musique. Erau ca niște semne secrete de recunoaștere, derizorii și tocite, pe care simțeam nevoia să ni le trimitem unii altora în virtutea unei delicioase și echivoce complicitați. Fragment din carte: "Năuceala asta nu-mi face cinste, firește. Încerc totuși să povestesc tot, exact așa cum s-a petrecut înăuntrul meu. În consecință, toate întâmplările plutesc în inconsistență, într-o ceață care urma să se închege abia mai târziu în sentimente, convingeri, imagini, care la început păreau să se fi născut din pură întâmplare, dintr-un caleidoscop pe care scuturi repede-repede. În ziua când am văzut prima oară colonada lui Bernini și castelul Sant'Angelo, încă nu eram cu totul acolo, printre miliardele de legende sau amintiri pe care aceste locuri sacre ale istoriei le fac să țâșnească în mintea călătorilor împătimiți: Michelangelo murind înainte să le fi transmis succesorilor săi prea înfumurați toate secretele și ultimele lui indicații; ori cum, în plină derută a meșterilor care vedeau că li se clătină obeliscul pe care încercau să-l ridice în Piața Sf. Petru, a izbucnit acel strigăt imprudent al marinarului: „Înmuiați frânghiile!". Și asta în ciuda edictului Papei Sixtus al V-lea ca moartea va fi pedeapsă oricui va tulbura liniștea absolută a acestei munci. Ori poate povestea Papei Alexandru Borgia, care privea cu ochii plini de lacrimi cum trece pe la poalele castelului Sânt'Angelo cortegiul funebru al ducelui de Gandia, fiul lui ucis prin mișelie, și înțelegea dintr-odată că ucigașul e chiar celălalt fiu al său, Cezar, care-i stătea alături, în picioare: amândoi fiii îi purtaseră o nefirească iubire surorii lor, Lucreția Borgia. Imaginile acestea impunătoare păleau în fața dânsului chipurilor de azi ale Romei. Guido, Riccardo, Roberto: continuam să mă întreb cu obstinație căruia dintre ei îi era amanta Fralloise. Ei, da, călătoriile nu prea slujesc la înălțarea spirituală. "