Dintotdeauna am crezut că luna
E legată de Pământ cu o sfoară.
La început mă uitam la cer cu mâna la ochi
Pentru că cerul era dat la maxim
și stelele căzătoare lăsau în urmă un fel de funingine
De care mama îmi spunea să mă feresc
Până luna apărea din nou peste dealuri
Rotundă sau mâncată de molii.
Trecea așa vara întreagă.
Tata mă tot măsura la ușa,Iar lemnul ușii ba se umplea de ramuri, ba de iarbă deasă
și nimeni nu mai știa dacă am crescut sau nu
Oricum eu eram la datorie cu mâna streașină
și priveam cerul în care steleleSe înmulțeau ca mormolocii din balta
.Doar ea, luna rămânea aceeașiși am înțeles singur că nu iese de niciunde
Doar în sfoara aceea care o leagă de noi
Credeam că într-o rază de soare.
