Anii frigului

Atlet al realismului ezoteric și campion al tristeților metafizice, Dan Stâncă este cel mai dostoievskian (și eliadesc) scriitor din peisajul nostru literar. De peste trei decenii se luptă narativ cu demonismul, erezia, vinovățiile năucitoare și ispășirile halucinante. Indiferent că-i vorba de mistică, politică, sexualitate, de ocultism, legionarism, alcoolism, alchimie, gazetărie, simbologie sau guenonism, el alcătuiește frenetic scenografii fantaste, șubrezite de ispite abisale, inițieri morbide, deprimism hipnotic, hierogamii și hierofanii delirante. Proza lui pare că rivalizează sufletește cu lupta biblică din Vadul de la Peniel. Imaginați-vă, acum, un «Fenomen Pitești» conjugal (cu o soție torționară), corelat cu destinul aiuritor al lui Sandu Tudor, stranietatea inițiatică a grupării Rugului aprins de la mănăstirea Antim, sculptori atinși de «tipologia deznădejdii și deformării», dispariții magice din pușcăria Aiudului, șocante inserturi erotice de tantrism punitiv, plus un final paradoxal – totul textuat cu sarcastică ambiguitate de personajul… Hector Noroaie! Altminteri, o lecție tulburător parabolică de ce poate însemna, în istorie, ca și în destinul individual, coincidența contrariilor. - DAN C. MIHĂILESCU Pentru mine, un roman este transformarea demonului sau a daimonului în înger. Mi-am gândit cărțile ca pe un proces spiritual, în care plec de undeva de foarte jos, sau în orice caz dintr-o materie foarte frământată și chinuită, ca să ajung la o transparență unde sensurile spirituale se pot desluși. - DAN STÂNCĂ Pe copertă: Egon Schiele, Tânăr în tunică violet, cu mâinile împreunate, 1914 Fragment din cartea "Anii frigului" de Dan Stâncă "Pe bunica Dariei o chema Carolină Albescu și, așa cum a aflat, fusese a treia soție a lui Sandu Tudor. Când catadicsise în sfârșit să-i spună cine este bătrâna și de ce până atunci îi învăluise identitatea în mister, îl luă amețeala și pentru câteva clipe rămase fără aer. Era o dezvăluire care făcea toate paralele, și acum o înțelegea pe Daria de ce păstrase secretul cu sfințenie, pentru că abia într-un târziu să i-l încredințeze, după ce, din cauza îndelungatei așteptări, îl trecuseră toate apele. Emoția era într-o oarecare măsură nejustificată, deoarece faptul că atare nu aducea nimic în viața lui. Tot ăla era, tot alături de Anastasia era condamnat să trăiască, doar căldura pe care o simțea în mintea lui îl făcea să creadă că totuși a avut loc o schimbare. A treia soție? Știa că Sandu Tudor fusese căsătorit de trei ori, purtase, altfel spus, jugul a trei căsnicii, nu i se rupsese greabănul după prima, ca dovadă că se învoise pentru următoarea, pentru că în sfârșit, și după cea de-a doua, să se înhame la o a treia. Și această eșuată. Dar eșecurile îl întăriseră. Hector Noroaie privise aceste trei episoade ca pe niște încercări de ordin spiritual. Având în vedere cum decursese după aceea viața omului, căsătoriile ieșeau din universul sentimentelor mai mult sau mai puțin împărtășite și constituiau probe de călire, în vederea unor încercări și mai grele.  Nu-și permitea să se compare cu Sandu Tudor, dar faptul că viața acestuia nu-l lăsă indiferent și avea ecou în sufletul său era chiar dovada unei posibile înrudiri. Pentru că deodată să-și facă apariția femeia aceasta: anii trecuți o admirase în diverse emisiuni televizate, iar acum era o simplă parteneră de conversație."