Lumina pe care o vedea era caldă, dar nu în sensul opus celui rece; era ca și cum nu ar fi existat niciodată senzația de rece. Simțea cum este întins la infinit, cum dispare încet, cum se dizolvă chiar și în lipsa unui corp fizic. Era împăcat.
Îl văzu pe tatăl lui când era copil, stând în fața stejarului auriu în seara de dinaintea Anomaliei, o atrocitate care avea să nu se mai întâmple niciodată. Îi simțea gândurile, îi simțea mirarea, bucuria, curiozitatea.
Simțea cum se transformă în lumina aurie emisă de stejar, lumină care îi atingea fața și care îi încânta privirea tatălui său.
Devenise Noi.
- Voi fi..., pentru că am fost deja, vibră el stins în existența lui. Voi fi...
Apoi urmă Liniștea.
