Anti-memoriile unei muze

    Julia Kalman și-a petrecut ultimii zece ani în ateliere de creație plastică, unde a scris două romane și jumătate. Boema a inspirat-o, a vindecat-o de blazare, iar artele i-au schimbat viața. Așa a început scrierea Antimemoriilor unei muze, un exercițiu stilistic destul de manierist, care s-a transformat într-un joc literar, într-un experiment dureros, dar seducător. Julia Kalman este membră a Clubului Scriitoarelor încă de la înființarea acestuia.     „Se poate spune că, pentru Julia Kalman, fantasticul și ascuțitul său spirit de observație se întemeiază pe o predilecție spre ambiguitate, pe o tentație de a-și exorciza imaginea creatoare. Nu este mai puțin adevărat că, după lectura acestei cărți sclipitoare, inteligență, ești tentat să folosești mai multe sugestii decât oferă însuși textul. Antimemoriile unei muze anunță apariția unui mare scriitor.“ (Denis Dinulescu)      Fragment din volum:       „Trecutul propriu îi rămânea la fel de străin ca filmul unei existențe anterioare, niște vikingi întunecați o amenințaseră, se temuse că nu va scăpa cu viață. Și apoi deznădejdea aceea și promisiunile prietenilor, că o vor ajuta cu vânzarea tablourilor scumpe pe care le rătăcise. Apoi seara aceea teribilă, când băuse cot la cot cu oamenii răi, nici ea nu mai știa cu cine, dar erau interlopi, chiar râsetele lor o înspăimântaseră, dădeau din picioare, băteau cu mâinile în mesele lungi, izbeau scaunele, cândva se uitaseră toți la ea, iar ea se făcuse mică, dar tot degeaba, careva o înșfăcase de guler și punct.     O găsise un chelner aproape moartă și fără acte. Nu murise, dar putea muri oricând, mai repede decât oricare, din cauza durerilor ălora cumplite de cap.     La ce bun frumusețea ei de-acum?!     Ajunsă în fața băncii, intră în Blocul-turn, se grăbi să intre și alergă până sus, găsind totul închis, lovi cu pumnii în ușa holului, urlă cum îi spusese neamțul ei:     - Ich bitte Sie, ich bitte Sie, dar suna mai mult a izbit în zid, așa că se prelinse pe el, se scurse pe ușă și se opri în fiecare așchie. A fost cea mai dureroasă coborâre, ca un avort. Asta era pentru ea germană, o limbă prea exactă, prea dură, până și „vis" sună în limba asta a trauma, de asta își ruga profesoara să folosească doar la plural cuvântul vis.     Îl iubise pe von B sau poate nu-l iubise, nu mai știa, dar se prostituase pentru el, cerșise pentru el, făcuse asta pentru toți, chiar și pentru mine, că o mamă care-i dă copilului bananele și se hrănește cu slănină. E drept însă că era dintre femeile acelea cărora le plăcea slănină.     De la Năsoasa aflase restul de adevăr și anume că prietenii ei o lăsaseră să se descurce singură cu vikingii aia. Și asta după ce vânduseră tablourile, încasaseră banii, care se scurseseră tot pe băutură."