Antologiile stangaciului

În general, mă așez lângă inima mea în tăcere. Nu spun nimic, doar scot un creion și o foaie de hârtie pe care încep să scriu despre epigramele care mi-au făcut răni de neînlocuit. Cu siguranță multe cuvinte, fraze de-ale mele, nu sunt foarte plăcute. Dar cum aș putea să-nfrunt tăișul disprețului și în același timp să nu fiu pradă unui fel de delir? În acele momente, când scriu, mi se pare că sunt într-o lume numai a mea, într-o lume fără principiile celorlalți, trăind fără a-mi fi frică de „vânători”. Când scriu nu trădez furia descoperirilor care, asemenea tuturor pasiunilor, mă smulge cu atâta putere dintre lucrurile lumești, încât îmi pierd până și ultima conștiință a eului meu.