Antropologie si o suta de alte povestiri

Antropologie, prima carte a lui Dan Rhodes, cuprinde 101 povestiri, 101 variațiuni în jurul temei iubirii și a neîmplinirilor în relații, scrise cu o putere formidabilă a imaginației, ce fotografiază cuplul în momentele sale comice, dar și atunci cînd unul din parteneri evocă, plin de durere, pierderea dragostei. Fiecare povestire este un roman condensat în aproximativ 100 de cuvinte, concentrându-se asupra unui moment, unui gest, unei conversații, dezvăluind structurile fragile și inegalitățile deghizate dintre sexe. Dacă povestirile individuale sunt bizare și amuzante, în mod paradoxal, efectul marginal este acela de a dezvălui revelator și profund instabilitățile tectonice din relațiile noastre de dragoste. Rhodes evidențiază absurdul esențial al relațiilor heterosexuale și neînțelegerile care îi separă pe bărbați și femei, și lăsă prin această antologie de povestiri, o semnătură proprie, suprarealistă, de multe ori plină de umor. Dan Rhodes, născut în 1972, este un scriitor britanic atipic: după ce a urmat studii umaniste și un masterat de scriere creativă, a pătruns în medii diferite pregătirii sale, unele dintre ele regăsindu-se și în cartea de față, drept context al poveștilor de iubire. A fost barman și poștas, a lucrat la o fermă de legume și fructe, și a fost profesor în Vietnam, în orașul Ho Și Min. A publicat trei colecții de povestiri (urmând aceeași temă): Anthropology (2000), care a fost pe lista scurtă a premiului Macmillan Silver Pen, Don’t Tell Me the Truth About Love (2001), Marry Me (2013), și șase romane, care au fost super premiate : Timoleon Vieța Come Home (2003), The Little White Car, (2004), publicat sub pseudonimul Dănuță de Rhodes, Gold (2007), Little Hands Clapping (2010), This Is Life (2012) și, cel mai recent, When the Professor Got Stuck in the Snow (2014). Fragment din cartea "Antropologie și o sută de alte povestiri" de Dan Rhodes "Cenușa   Prietena mea a murit. Nu fusesem împreună pentru mult timp și mi-era indiferentă. Mi-a lăsat mie cenușa ei. „Ce să fac cu ea?" le-am întrebat pe rudele ei. A fost dorința ei să hotărăști tu." Chiar nu-mi pasă deloc. „Voi doi erați așa de îndrăgostiți unul de celălalt; te lăsăm pe tine să alegi un loc de veci pentru ea." Au fost incredibil de plini de compasiune, presiunea era enormă. M-am trezit "într-un elicopter, împrăștiind-o peste pajiștea pe care își călărise poneiul când era mică. Familia a privit totul, luându-și adio de la ea printre lacrimi în timp ce micuțele firimituri gri cădeau peste pământ."