Anul regal Daniel Sandru, Alexandru Muraru

     Volumul, prefațat de ASR Principele Radu al României, conține texte ce abordează aspecte privind istoria Casei Regale din România, precum și rolul pe care aceasta l-a avut de-a lungul timpului în viața socială și politica românească.       Editorii volumului sunt Daniel Șandru, profesor universitar doctor, și Alexandru Muraru, doctor în științe politice, cercetător științific și cadru didactic.     „Această carte deschide din punct de vedere publicistic Anul Regal, când se împlinește un secol și jumătate de la fondarea Casei Regale și a statului român modern, anul care marchează întemeierea Dinastiei Regale și insti­tuirea primei Constituții moderne a statului roman. [...] În lumina istoriei și a atâtor avalanșe politice și tragedii naționale, acest Jubileu este o imensă victorie a Coroanei și a întregii Românii”  (Editorii)       Fragment din jurnal:       „GABRIEL BADEA-PAUN              Carmen Sylva,     uimitoarea Regină Elisabeta a României       Înainte de acceptarea alegerii ca Domnitor al Principatelor Unite (20 aprilie 1866) a Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, într-o perioadă deosebit de tulbure pentru poziția țării în plan internațional, elita politică și cărturarii români creau la 1 aprilie, după modelul academiilor occidentale, o societate națională enciclopedică, ce a primit numele de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar din 1879 Academia Română. Aflată prin statutele sale sub protecția noului Domnitor, principalele ei meniri erau stabilirea ortografiei limbii române și redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur. Noul Domnitor și apoi Rege Carol I va respecta cu rigoare prerogativele ce îi fuseseră atribuite prin regulamente de Academie, asistând la ședințele solemne și încurajând financiar activitatea ei. încă din 1870 va primi un sprijin - cumva neaștepcat pentru elita culturală a acelor vremi și chiar pentru el - din partea celei care devenise Doamna țării.     Elisabeta s-a născut în familia unui principe mediatizat, ale cărui posesiuni pe Valea Rinului nu cunoscuseră niciodată strălucire sau chiar însemnătate politică, și a primit o educație dintre cele mai alese grație tatălui ei, amator de filosofie și literatură. În același timp, a fost propulsată de ambițiile politice ale mamei, răniță în orgoliu de a nu fi egală surorilor ei (una devenită regina consoartă a Suediei, iar cealaltă mare ducesă a Rusiei), în orbita căsătoriilor, care ar fi putut-o așeza pe unul dintre cele 17 tronuri ale Europei. Planurile păreau însă a fi îngreunate de „aerul mult prea intelectual" al Elisabetei, din cauza căruia au trebuit să aștepte până în octombrie 1869. Abia atunci a avut loc întâlnirea - mijlocită diplomatic și politic cu noul Domnitor al Principatelor Române urmată de o scurtă logodnă și o mult așteptată nuntă după numai o lună.”