Apostolov

Cineva prinde glas – dar nu doar ca prinde glas: batjocorește, instigă, vociferează, cântă, chicotește, ocărăște, se pasionează, declamă, te provoacă și recurge la întreg registrul retoricii aristotelice. Asupra noastră se-abate o furtună, un șuvoi de vorbe care erup din această fiică, răfuiala ei pătimașă cu tatăl dispărut în mod brutal – o răfuială așa cum n-am mai citit până acum. Povestitoarea și eroina bătăioasă a romanului, precum și sora ei mai vârstnică, incomparabil mai blândă, străbat în mașină șofată de devotatul Rumen Apostolov o Bulgarie postsocialistă, țara natală a defunctului lor tată – un roadmovie bulgar… (Maike Albath, Frankfurter Rundschau, 2 martie 2009) Cea mai înzestrată stilistă a literaturii germane contemporane dezlănțuie un potop de cuvinte împotriva Bulgariei. (Tilman Krause, Die Welt, 16 septembrie 2009) În mod paradoxal, ferocitatea comică a cărții e sporită de dimensiunea autobiografică: Sibylle Lewitscharoff a introdus în romanul ei numeroase elemente extrase din propria viață. (Liberation, 16 februarie 2015) Fragment din carte: "Mobile date cu lac de șlefuit! O sută de motive să-ți spargi capul dând cu el într-o bibliotecă lăcuită ce acoperă tot peretele! Acoperind toți pereții, bibliotecile lăcuite în care operele lui Uwe Johnson, Max Frisch, James Baldwin și Albert Camus stau înșirate ca niște dragi soldăței, îți stârnesc categoric instinctul distrugerii. Ia toporu'! Ia fierăstrău'! Rupe-i paginile! Ce-i drept, soră-mea, această lunatică statornică, trece pe lângă pereții cu biblioteci lăcuite de parcă ar fi lucrul cel mai natural din lume, chiar dacă în ele sunt ajustate și elemente care se pot încuia - ușite decorate cu un desen tip fagure, ușițe cu cheițe de alamă, îndărătul cărora coniacul și paharele lui pântecoase, whisky-ul și paharele lui masive își duc viața lor discretă. Ce bine-ar fi fost dacă părinții noștri ar fi fost magnetizați de cărțile unor băutori autentici - Lowry! Faulkner! Cheever! dacă ar fi ocolit, poate, firma Schildknecht cu lacul ei de șlefuit! Dar nu, cine caută necazul cu lumânarea, acela îl și găsește pe dată. În ce privește alcoolul, tatăl nostru a păstrat măsura. Ca luptător al nopții ce era, n-avea nevoie de el - ciulind urechea la mobile, auzea și-așa ceea ce oamenii îndeobște nu aud, le mirosea disperarea. E-adevărat că amenințările nocturne piereau la lumina zilei, el însă își cultivase în cap un răzor auditiv în care creșteau senzori ce percepeau până și cele mai fine și îndepărtate vibrații ale unor asemenea amenințări. Când vine vorba de auzul fin și suprafin, oare nu te gândești involuntar la îngeri? Sunt ispitită să le țin stimaților mei tovarăși de voiaj o mică prelegere în chestiunea îngerilor. Dacă în interiorul micului Dăihatsu n-ar fi un zgomot atât de infernal, le-aș povesti despre îngerii ce sunt cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu. Se spune că auzul lor e infailibil. Chiar și în cercul eminent al îngerilor, și nu doar în jurul lui Orfeu care cântă și ciupește strunele lirei, se ciulește urechea în mod excesiv. Dumnezeu se face auzit când neverosimil de încet, mai încet că o amibă abia născută (n-o să ghicim ce spune nici într-o sută de mii de ani de-ai noștri), când așa de tare, de parcă acolo sus s-ar sărbători Ziua Tatălui (tare de tot, tare de le sparge timpanele omuleților de toate soiurile și culorile). "