Arheologia iubirii

Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal Bestseller Bookfest 2019   În primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu. M-a pus să învăț, cât de cât, latinește și m-a luat, în practică de vară, la Capidava, șantierul său preferat din Dobrogea. Profesorul a avut generozitatea să-mi dea, la sfârșitul anului întâi (când cursul lui se încheia), un sfat părintesc: «Optează pentru arheologie, căci în anii care urmează o să te înhațe marii profesori Schileru, Frunzetti, Hăulică și am să te pierd!» Cam așa s-a și întâmplat, dar interesul pentru lumea veche (consolidat și prin pedagogia lui Constantin Noica) a rămas viu și divers în continuare. Acum, citind cartea de față despre «Arheologia iubirii», mi-am dat seama că – și dacă rămâneam arheolog – aș fi ilustrat mai curând uneltele, optică, stilul și temele lui Cătălin Pavel. În orice caz, asta mi-aș fi dorit! Salut, prin urmare, un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aș fi întâlnit în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model. – ANDREI PLEȘU   Uneori nu ne rămâne decât să reconstruim sentimentele plecând de la cultura materială – chiar dacă asta pare o ambiție neștiințifică. În preistorie de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, arheologia e singura metodă, bună-rea, de a înțelege ce se întâmplă într-un cuplu. Cum altfel să aflăm cât de străină (sau nu) ne este o îmbrățișare anonimă din Epoca Fierului? Studiile de caz propuse în acest volum arată că dragostea n-a apărut odată cu romanul. Dar și ca obiectele – și oasele –, oricât de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodată spune. De la mormântul lui Adam și al Evei la cele ale soldaților din Primul Război Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscripțiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat să participe la un experiment neobișnuit în dinamica istoriografică a iubirii. Nu prin genealogii culturale, ci prin murdărirea sistematică a mâinilor – ca în arheologie. – CĂTĂLIN PAVEL   Pe coperta: Portret de femeie, Egipt, 150-200 p.Chr. Encaustică pe lemn de tei Fragment din cartă "Arheologia iubirii" de Cătălin Pavel: "Ca să mă întorc la ADN-ul neandertalienilor: în genomul lor s-a descoperit gena FOXP2, numită și gena vorbirii și a limbajului. Ea controlează mișcările limbii și ale gurii. Cimpanzeii nu o au. Mutațiile în această genă afectează teribil capacitatea oamenilor de azi de a vorbi, fără să aibă practic alte efecte. Nu e, bineînțeles, decât una din multele gene implicate în vorbire, dar prezența ei face și mai probabilă prezenta limbajului vorbit la neandertalieni. De altfel, dacă ei nu puteau vorbi și dacă (unii dintre) urmașii lor din cupluri mixte nu aveau, genetic, capacitatea biologică sau cognitivă de a vorbi, atunci e mai greu de presupus că beneficiau de suficientă acceptare socială ca să aibă la rândul lor succesul reproductiv pe care îl putem deduce din însăși prezența genelor lor în genomul nostru de azi. Un adult hibrid care nu vorbește nu se va putea menține ușor într-un grup din Paleoliticul târziu în care toată lumea vorbește. Faptul că în general genele pe care le avem de la omul de Neanderthal nu se ocupă de limbaj și de funcțiile cognitive nu înseamnă ele erau un dezastru - ci doar că nu erau chiar la fel de bune ca genele corespunzătoare de la sapiens. Ne despart de momentul întâlnirii celor două subspecii vreo două mii de generații, timp suficient pentru că genele cu dezavantaje destul de mici să fi avut totuși timp să fie eliminate. Ca și celelalte argumente, nici acesta nu are mare valoare luat separat. Toate împreună însă par să sugereze că, deși neandertalienii nu vorbeau așa bine ca sapiens, o rupeau totuși suficient în protolimba lor (chiar dacă nu aveau destulă materie cenușie ca să folosească expresii colorate) și aveau o cultură simbolică suficientă ca să se afle în aceeași categorie intelectuală cu sapiens și, ocazional, în același pat improvizat."