Arhiva tradarii si a maniei

Citește aici interviul acordat de Ion Vianu librăriei Libris.ro blog.libris.ro/2016/06/01/ion-vianu-o-lume-cu-cărți-nu-este-neapărat-bună-dar-ună-fără-cărți-ar-fi-cu-siguranță-foarte-rea/   Puiu Ozias, un om care a împlinit o sută de ani, este o mînă de aur arhivistică.
Citește tot rezumatul... Împărtășind fapte care interesează istoria, bătrînul retrăiește, cu un amestec de cinism și suavitate, întîmplări din viață: iubirea distrusă de lașitate, loialitatea și prietenia măcinate de trădare, acte de eroism sabotate de jocuri de putere. Pe de altă parte, Vladimir Vasiliu, medic psihiatru, director în perioada socialismului al ospiciului de la Răstoaca Melcilor, este în conflict cu unul dintre bolnavii săi, Laban, un rege neîncoronat al azilului, admirat și temut. Laban – care a intervenit tragic și în viața lui Puiu Ozias – face legătura între două lumi, dinlăuntrul și din afara zidurilor; el este în același timp dușmanul și prietenul doctorului. Poveștile împletite ale lui Ozias și Vasiliu alcătuiesc o tulburătoare „arhivă a trădării și a mîniei”. Mica și marea istorie sînt atrase deopotrivă într-un dans mortal.   „Arhiva trădării și a mîniei este o poveste cu multe ramificații, comedia tragică, uneori grotescă, a unui secol de sînge și de rușine în care glorioși apar numai învinșii.” - Ion Vianu      Fragment din roman:       „Dan Naidin se înfățișează        Mă numesc Dan Naidin. În anii '70 am plecat în exil.     În țara din Apusul ploios unde am ajuns, nu am putut să-mi exercit profesia. Deși credeam că am rupt-o cu țara mea pentru totdeauna, încercam să aflu tot ce se petrecea acolo. Ascultam radioul, citeam ziare, reviste din țară — mi se perindă prin fața toată acea monotonă înșiruire de cronici insipide, de elogii nesuferite. La răstimpuri, ajungeau la mine oameni care povesteau despre un popor umilit, aproape răpus, supraviețuitor totuși. Ascultam și vedeam în închipuire un soare cenușiu, ce lumină bizar lumea pe care o lăsasem. Pe acești mesageri ai amărăciunii îi plângeam pe față, dar îi și invidiam pe ascuns, pentru norocul de a se înapoia.     Firește, această pasiune bolnăvicioasă nu mă putea hrăni. A trebuit să-mi caut un mijloc de trai. Prin împrejurări pe care nu le voi da în vileag, am ajuns secretar general-văzător al Asociației Orbilor. Multe amintiri din această perioadă ar merita să fie consemnate. Dar clipă pentru a le așterne pe hârtie nu a sosit. O altă datorie îmi dă ghes.     Eram singurul om din asociația nevăzătorilor care vedea. Două ajutoare ale mele întrezăreau umbre. Puterea însă, cum era normal, nu era la mine, ci la cei cufundați în noapte. Cu cât erau mai puțin văzători, cu atât erau mai reprezentativi și aveau trecere mai mare printre nevăzători.     Să mai spun că eram, de dimineață până seara, umilit? — lipsa vederii le dădea acelor oameni o putere de judecată necruțătoare. Fulgere ieșeau din mințile lor, pentru a lumina scurt, violent noaptea mea intelectuală. Un defect bine folosit — exasperarea insutește puterile. Ale minții și ale trupului, căci oamenii aceia erau niște uriași blânzi care-ți făceau frica. Ar fi putut să mă trăsnească cu bastoanele lor albe.” Citește mai puțin...