Arsa cu acid

Ar fi trebuit să mor într-o cameră de spital din Multan, pacienta anonimă și fără chip. Am supraviețuit. Am avut dreptul la o a doua viață, într-un corp nou. Eu, cândva o tânără drăguță, iată-mă acum prizoniera unei înfățișări ce îi sperie pe cei care se apropie de mine. Asta e o tortură zilnică, dincolo de orice suferință. Am hotărât să-mi spun povestea pentru că într-o zi atacurile cu acid să fie eradicate, femeile din țara mea să fie protejate, iar agresorii să fie aspru pedepsiți pentru faptele lor și să zacă în închisoare. Naziran, o tînără pakistaneză a cărei viață a fost doar un lung șir de violente și umilințe, nu mai are față. Trăsăturile i s-au topit, pielea îi este plină de cicatrice, iar ochii arși de acid nu vor mai putea vedea niciodată. La doar 20 de ani, în plină noapte, cineva i-a vărsat acid pe față în timp ce dormea, pentru a o ucide. Dar Naziran a supraviețuit, în ciuda unor suferințe inimaginabile, pentru a-și spune povestea: tatăl ei, un om brutal și incapabil de afecțiune, a căsătorit-o forțat la 13 ani. Soțul o bătea pentru că nu i-a născut nici un băiat, iar după moartea lui a fost obligată să devină soția cumnatului său, un bărbat mult mai în vîrstă, deja căsătorit cu o altă femeie. Unul dintre copii i-a fost luat și dat unei rude, să îl crească. Într-o societate ce considera femeia doar un bun oarecare, fără voință proprie, tînăra supraviețuitoare a celei mai crude torturi care a putut fi imaginată de mintea omenească are curajul de a-și împărtăși tragedia, pentru că nici o altă ființă să nu mai treacă vreodată prin așa ceva și pentru a-și regăsi demnitatea.   Fragment din cartea "Arsă cu acid" de Naziran, Celia Mercier: "Pleacă fără să răspundă. Sunt copleșită de dură, simt cum mă cuprinde o dulce toropeală. Dorm adânc. Deodată, mă trezesc brusc; un lichid îmi curge pe față, mă arde, îmi frec fața, dar pielea mi se fărâmițează sub degete, se desprind bucățele de carne. Urlu de durere, urlu, dar nu mai văd nimic. Nu înțeleg ce mi se întâmplă.. Strig după ajutor, urlu că ard de vie! Aud vocea lui Fawad strigând: - E acid, Javed a aruncat cu acid! Aud agitație, zgomot de pași. Toată familia e în picioare. Vecinii dau fuga. Îmi spală față cu apă. Mă panichez, îmi ating corpul, simt carnea vie sub degete. Am toată fața arsă, spatele, antebrațele, bustul, gâtul... Lichidul mi-a curs până pe abdomen. Totul a ars. Nepoata mea urlă ca hainele mi s-au topit. Fawad îmi aruncă un văl peste corp. Începe și valul să ardă. Sunt înfășurată în altă pânză care se distruge instantaneu... Ochii mei nu mai văd, sunt în întuneric, terorizată. Îl aud pe Fawad strigându-le celorlalți că agresorul e Javed, l-a văzut fugind pe după zid. Sunt toată doar o imensă rană vie. Corpul meu e zdrențe. Stau întinsă pe bancheta din spate a unei mașini care mă duce la spitalul din Jalalpur. Pe drum, vomit fără încetare. Cumnata mea mă șterge la gură. N-o să supraviețuiesc până la spital, vreau să se termine chinul, să se sfârșească. La capătul unei călătorii interminabile, mașina se oprește, iar niște bărbați mă iau pe sus și mă așază pe o targă. Patul din metal se deplasează pe culoare. Un medic întreabă ce s-a întâmplat. Cineva își înăbușește un strigăt. Doctorul mă examinează repede și zice că nu pot fi îngrijită acolo, trebuie să fiu dusă la Multan. Mi se dau medicamente care îmi mai iau puțin din durere. Simt sub degete ca fata mi-e complet umflată. Și bustul și-a dublat volumul. Sunt întinsă iar în mașină. Drumul e insuportabil, leșin de câteva ori. La spitalul din Multan, înțeleg că doctorul e îngrozit când mă vede."