Arta de a vinde arta

    Simplu și briliant: Duveen! Cu ideea lui simplă și brilianta: Europa avea artă și America avea bani.     Duveen, a opta minune a celor șapte arte, un maestru al gustului și al culturii secolului XX. Inventatorul nemuririi prin artă, cel mai mare vizionar și dealer de artă al tuturor timpurilor, a gândit Național Gallery din  Washington încă înainte de a exista o singură colecție, din momentul în care i-a venit marea idee: să educe gusturile celor bogați. Și a inventat o nouă specie umană: viitorii donatori de artă. Oameni putred de bogați, cărora le putea vinde celebre lucrări de artă, și care, la rândul lor, își cumpărau astfel cu generozitate și nemurirea, devenind la momentul potrivit donatori. O nouă specie umană, care a dat naștere unor noi așezări: muzeele!     POVESTEA CELUI MAI SPECTACULOS DEALER DE ARTĂ AL TUTUROR TIMPURILOR.     Constable, Gainsborough, Botticelli, Goya, Velâzquez, Rubens, Rembrandt, Lippi, Rafael, Perugino, Giorgione, Vermeer, van Dyck, Reynolds, sute și sute de capodopere au luat drumul Americii și au rafinat un continent.     ISTORIA MARILOR COLECȚII DE ARTĂ, DESĂVÂRȘIT DE SPIRITUALĂ ȘI CUMPLIT DE ONESTĂ.     S.N. Behrman (1893-1973), fiu de băcan, a studiat artele teatrale la Harvard și la Columbia University. Înainte de a avea succes ca dramaturg, a lucrat la The New York Times, pentru rubrica Răspunsuri la întrebările cititorilor, dar a fost dat afară după ce s-a descoperit că răspundea la propriile sale nedumeriri, deoarece tot el era cel care punea întrebările.        Fragment din volumul "Arta de a vinde arta" de S.N. Behrman:     “Întrepătrunderea dintre personalitățile lui Berenson și Duveen, o întrepătrundere pentru care erau responsabile realitățile concrete ale existenței, era ciudată. Duveen, îndrăzneț, impulsiv și cu spirit de lider, era căpetenia unei nave care ducea, ca unic pasager, în cabina lui solitară, unul dintre cei mai civilizați și sensibili oameni din lume. Duveen, care nu putea suporta ideea că deținea doar o parte din ceva, îl consideră pe Berenson proprietatea lui, ultimul lucru din lume pe care istoricul l-ar fi vrut. Când, uneori, Berenson autentifică un tablou pentru un negustor rival, Duveen se simțea trădat. Duveen le spusese și lui Mellon, și lui Kress, și lui Frick, și lui Bache, și lui Altman, și lui Joseph E. Widener, și lui H.E. Huntington: „Să nu cumpărați niciodată un tablou italian fără aprobarea lui Berenson! Niciodată!" Astfel lasă să se înțeleagă că o asemenea strategie avea să protejeze cumpărătorul unui tablou italian de oricine din lume — inclusiv de sine însuși. Pentru Duveen, afacerea era profitabilă, căci el deținea aproape monopolul asupra tablourilor realizate de Vechii Maeștri și credea că se situa pe aceeași poziție și în privința lui Berenson. Istoricul ajunsese marca distinctivă a lui negustorului, care, pe măsură ce succesul îi creștea, devenea tot mai totalitar. Era convins că o capodoperă trebuie vândută doar prin intermediul său, că orice rival era un braconier pe rezervația lui specială. Berenson încerca să-l lămurească însă că, în cazul în care alți profesioniști ar cumpăra și ar vinde tablouri de valoare, ei l-ar ajuta până la urmă, deoarece ar extinde piața. Insistențele erau însă fără sens. Duveen vedea în continuare gestul lui Berenson de a autentifica și bunurile altor negustori ca o încălcare a contractului, deși între ei nu existase niciodată vreun contract.     Pe Duveen îl neliniștea totuși altă chestiune. A descoperit că Berenson este la fel de circumspect cu privire la exprimarea unei opinii ca și clienții lui americani, când se punea problema cheltuirii banilor. Negustorul se baza pe fler, iar Berenson, pe știință și pe ceea ce numea „simțul probabilitații anterioare". "