Richard Stengel a fost senior editor la Time și a colaborat la The New Yorker, The New Republic, GQ și MSNBC.com. Este autorul cărții January Sun, despre viață într-un mic oraș din Africa de Sud, și a colaborat cu Nelson Mandela pentru scrierea volumului Long Walk to Freedom. Locuiește la New York împreună cu soția și fiul său. În perioada februarie 2014 – decembrie 2016, în timpul mandatului președintelui Barack Obama, a fost subsecretar de stat pentru diplomație publică și afaceri publice la Departamentul de Stat al Statelor Unite. ERUDIȚIE ȘI RAFINAMENT, CANOANE ȘI LIBERTĂȚI, IRONIE ȘI FINEȚE INTELECTUALĂ. OARE NU AM LINGUȘIT PREAMULT? OK, ATUNCI SĂ ADĂUGĂM ȘI PUȚIN CINISM. Din peșteră până la Casa Albă, din Antichitate până la Versailles, de la Ptah-Hotep la Rockefeller, Carnegie, Montaigne, Capellanus și Chesterfield, cu o reverență grăbită pentru Keops și piramida lui, cu adâncă admirație pentru marii maeștri ai picturii italiene, fără să îi uităm pe Tocqueville, Franklin și Washington, de la Curteanul lui Castiglione până la Principele lui Machiavelli (care, apropo, a fost doar un șarpe de grădină cu vorbă dulce, din edenul suburban!), o paradă imperială regizată de Richard Stengel doar pentru tine, nobil și inteligent cititor. Arta lingușirii, o istorie onestă a unei omeniri amabile, sclipitoare, abile și categoric învingătoare. Dar și un subtil ghid de easy living cu un zâmbet subțire pe buze, pentru că nu putem în același timp să și fim, să și părem sinceri, cum spunea Andre Gide. Secretul succesului este să-i determini pe alții să-și dorească să facă exact ceea ce îți dorești tu să facă. „Nu critica, nu te certa, lingușește ori de câte ori ai prilejul, lasa impresia că ești sincer și zâmbește, zâmbește, zâmbește.“ - DALE CARNEGIE Fragment din volumul "Arta lingușirii" de Richard Stengel: “CÂTEVA CUVINTE SINCERE DESPRE VORBIREA SINCERĂ Oricât de perfidă ar fi fost o problemă ca lingușirea, există o soluție, pe care grecii o numeau parhesia. Definim parhesia drept sinceritate ori candoare sau de-a dreptul critică. Iar cuvântul are o istorie interesantă, care în sine trasează drumul urmat de ideile despre flatare în timpul istoriei Greciei și a Romei. În secolul al V-lea î. Hr., parhesia era termenul folosit de greci pentru libertatea cuvântului. Adică un om liber care se prezenta în fața celorlalți cetățeni le vorbea deschis, adevărat, sincer. Vorbirea sinceră era cea transparentă. Parhesia era considerată un fundament al democrației, în același timp și drept, și necesitate. Parhesia era adevărul neplăcut, nu plăsmuirea care plăcea. Grecii credeau că o democrație poate supraviețui doar dacă oamenii rostesc adevărul cu sinceritate. Mai târziu, parhesia a ajuns să însemne limbaj sincer în particular, nu libertatea cuvântului în general. În cele din se referea la cuvintele folosite când se dorește a spune cuiva ceva ce probabil nu vrea să audă, dar trebuie să le afle. “Cinstit, Platon, raționamentul tău despre retorică este plin de cusururi." Parhesia era considerată un antidot al flatării, adică opusul sincerității. Cei care făceau apel la parhesia vorbind în fața publicului erau asemănați cu medicii care își vindecau pacienții provocându-le o formă oarecare de disconfort. Parhesia era medicamentul, și nu lingurița de zahăr cu ajutorul căreia alunecă pe gât. Și mai târziu parhesia a migrat de pe tărâmul politicii în cel personal. Pentru autorii greci și romani, răspunsul la întrebarea „cum se pot deosebi lingușitorii de prieteni" era desigur parhesia. Parhesia era considerată o virtute esențială a sfetnicilor și consilierilor de pe lângă conducători și principi. Filozoful Isocrates nota că principii trebuie să se înconjoare nu măgulitori, ci de persoane în stare să-i contrazică. „Asemenea sinceritate", spunea Isocrates, „este o virtute a consilierului, care trebuie să riște furia principilor suficient de nesăbuiți să se simtă ofensați când sunt contraziși." Parhesia însemna să-i spui puterii adevărul în față."
