Asa sa creasca iarba pe noi

Edi, Pisica, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filiera interlopă, în Italia. Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului. Într-o atmosferă salingeriană, cu o tensiune și o violență care plutesc în aer, pentru a izbucni în final cu o forță care deturnează definitiv viețile tuturor personajelor, romanul lui Augustin Cupsa creează o lume întreagă, cu legi nescrise, dar imuabile, un paradis înșelător, al inocenților, cu peisaje mirifice care ascund de fapt răul în formele sale cele mai subtile. Acum sunt departe de casă, dar și acolo m-am simțit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni și mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu sine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, și chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce. - Cupsa Fragment din carte: "Și nu m-am dus acasă, m-am dus la Edi. Tanti Hriza ne-a pus hainele la zvântat pe marginea unui scaun lângă sobă, am avut ciorba de raci, ne-am băgat până la urechi în oală, iar pe mine, așa înfometat și zgribulit cum eram, înotând în hainele prea mari ale lui Edi, m-a luat somnul. Edi, bineînțeles, nu și-a găsit locul, cel mai rău lucru pentru el era să stea în casă, s-a foit de colo, colo și a tot mormăit și a înjurat printre dinți, din bucătărie în hol și din hol la baie și de la baie înapoi, chiar și peste bunică-sa în cameră, până i-a zis asta: Dar mai stai și tu potolit odată. Și atunci și-a făcut de lucru pe-afară, cică să verifice magazia, dar cred că de fapt s-a dus să tragă câteva fumuri. Am adormit, și lu' tanti Hriza i-a fost mila să mă trezească și nu m-a mai mutat din bucătărie. Iar Edi a șters-o. Pe la patru m-am trezit și am văzut că hainele lui dispăruseră de pe spetează, și nici adidașii nu mai erau sub scaun. De ce ești cumva și după aia nu mai ești așa? Altfel ești și altfel sunt lucrurile din jurul tău, se schimbă, se fac altele, când închizi ochii sau ești cu mintea în altă parte, întorci capul și le vezi la locul lor, le recunoști, le spui oamenilor pe nume, și ei îți răspund, dar știi că ceva se întâmplă cu tine și cu ei, fără să poți să spui ce. Ca și cum ți s-ar lungi oasele de la mâini, de la picioare, coșul pieptului ți s-ar subția și s-ar întinde ca un fir de gumă, și la un capăt ți-ar fi capul și la celălalt tălpile, și după ce deschizi ochii, vezi că ești exact la fel și te întrebi de ce naiba ai avut impresia asta. Am stat nemișcat și am ascultat ploaia ciupind cu încăpățânare, pe întuneric, țiglele, streșinile sparte și burlanul. Apoi, chinuiala obișnuită. Farurile lungi, prelinse de pe tavan pe perete, și zgomotul roților prin crustele de noroi când trecea câte o mașină pe strada mare și noaptea străvezie în pauzele dintre ele, cu aburii sub presiune de la Combinat, foșnetul plopilor care-și scuturau frunzele, sirenele îndepărtate ale marfarelor și florile din perdea proiectate pe tavan și peretele celălalt, deasupra ușii, în lumina becului din colțul străzii. Iar eu foindu-mă sub pătură și întrebându-mă fără rost de ce m-a lăsat cu curu-n baltă Edi, de ce nu mi-a zis că se duce în Italia, și pentru ce, și acolo cum a fost fază cu Larisa, și cel mai important dacă asta nu cumva însemna că nu fusesem prieteni pe bune. Toate treburile astea făceau parte dintr-o lecție tocită la perfecție. Îmi doream al naibii de tare să mă trezesc și tot ce am pățit între timp să se dovedească doar o închipuire. Dar dacă tot n-aveam din ce să mă trezesc, atunci măcar să i-o trosnesc cum trebuie, fără mănuși, în față. Uneori îmi imaginam că o să mă răstesc la el, alteori că o să-l iau de sus și o să-i arunc o ironie nemernică, o să-l fac să se simtă ca naiba. Foarte rar îndrăzneam să mă răsfăț cu varianta fantastică, „cinci bucăți", că o să vină el la mine cu coada între picioare și o să deschidă fâstâcit subiectul, iar eu o să stau și o să-l ascult binevoitor și până la urmă, după ce mă conving că îi pare sincer rău și el se jură că suntem prieteni ca pe vremuri, o să-l iert. (Dar cât de probabil e să-ți intre cinci bucăți, tot atât de probabil era să obțin regrete de la Edi.) Când am auzit că ploaia s-a răzlețit, m-am sculat și m-am dus la geam, dar cerul stătea tot culcat peste case, tot închis, și mai încolo iar s-a pus să toarne, doar că n-a mai fost ploaia aia pisăloagă și rea, ci una cu boabe lungi, planșă, și atunci am știut că o se umfle pământul, o să se facă mocirlă în curte și pe drumuri, și am știut că n-aveam cum să ne întoarcem pe balta prea curând și mi-a fost ciudă că nu l-am ascultat pe Edi să adunăm plasele și capcanele. "