„În jurul nostru e război, domnișoară, toată lumea ne e prietenă și toată lumea ne e dușmană. Asta este soarta neutrilor. Într‑un an, doi, poate trei, va trebui să intrăm și noi în nebunia asta sângeroasă. Fumul, bubuiturile, gemetele, suferința care ne înconjoară se vor strecura pe nesimțite, încet, stăruitor în respirația, în sângele, în obișnuința noastră și într‑o zi, într‑o dimineață, ne vom trezi că strigam în gura mare „Război, vrem război” și, într‑adevăr, din acea clipă nu vom mai putea înțelege viața, ce prostie, domnișoară, ce prostie, să nu mai înțelegi viața fără război”. (…)
„Domnișoara Sofie, există o legătură atât de strânsă între mine și războiul ăsta, încât trebuie să o dau pe față, așa se spune, nu?, pe față deci: eu nu am de ales din cauza lui, el nu are de ales din cauza mea. Pentru că eu exist, că mine încă atâtea milioane, zeci, sute de milioane, domnișoară, războiul are loc. El se face pentru că noi oamenii existăm. Suntem niște animale superioare, este evident. Eu studiez, înțelegeți, am studiat și continui să studiez animalele. Animalele din aceeași specie nu se ucid între ele, se alungă, acceptă învingătorii, dar nu se ucid. Se pare că superioritatea noastră a început în momentul când am depășit conștient acest, cum să spun, acest prag psihologic – interdicția crimei. Ele nu pot pricepe că se poate, noi pricepem acest lucru. Și, ca să nu mă las ucis, particip la război de partea turmei mele. Sunteți mulțumită de răspuns?”
