Audierea martorilor in procesul penal

“Lucrarea „Audierea martorilor în procesul penal” este structurată, și în aceasta a II-a ediție, într-o concepție unitară și într-o succesiune logică în zece capitole (un capitol în plus față de prima ediție) divizate pe secțiuni, reușind astfel să surprindă în întregime segmentele problematicii pe care o ridică în cadrul procesului penal activitatea de audiere a martorilor. Față de procesul civil, unde martorul este audiat numai în fața instanței de către un judecător, în procesul penal acelai martor, în foarte multe situații, este audiat atât de procuror (în faza de urmărire penală), cât și de un judecător (în faza judecății). Alegerea tematicii are legături cu cariera de peste 25 de ani desfășurată de autor, în calitate de procuror. Autorul a îmbinat însă activitatea practică și cu unele activități teoretice de cadru didactic asociat la Facultatea de științe și inginerie Alexandria, aparținând de Universitatea „Valahia” din Tîrgovițe. Atât în plan teoretic, cât și în planul activității organelor judiciare, tematica lucrării prezintă evidente elemente de noutate. Analiza activității de audiere a martorilor în procesul penal este abordată de autor, în primul rând, din perspectiva tacticii criminalistice, adică a anchetei penale, având din punct de vedere științific și multiple valențe interdisciplinare – de psihologie judiciară, drept penal, drept procesual penal, criminologie. În anumite privințe, studiul are și un caracter practic aplicativ, adresându-se atât teoreticienilor, cât și practicienilor.” Fragment din cartea "Audierea martorilor în procesul penal" de Dan Botez: "1.4. DISPOZIIII GENERALE PRIVIND PROBELE. CLASIFICAREA PROBELOR În art. 103 alin. (1) C. pr. pen. se evidențiază că probele nu au o valoare stabilită dinainte, aprecierea fiecărei probe efectuându-se de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată potrivit convingerii acestora formată în urma evaluării tuturor probelor administrate și ghidându-se după conștiința lor, dar intima convingere a organului judiciar nu este o probă, iar pentru a fi relevantă și suficientă pe plan juridic, această convingere trebuie să fie efectul unor probe. Intimă convingere nu constituie o intuiție pur subiectivă, ci un sentiment de certitudine fermă despre existența sau inexistența unei fapte, convingerea întemeindu-se pe raționament, argumentele logice susținând-o și demonstrând-o. Formarea convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care probele administrate, ca elemente obiective, se refiectă complet și exact în conștiința organelor judiciare și le produc un sentiment de certitudine în legătură cu fapta dovedital. Cu toate acestea, intimă convingere, chiar dacă nu constituie o probă, ci rezultatul acesteia, rămâne un sistem din care subiectivismul nu poate fi exclus. Teoria intimei convingeri constituie un sistem în care convingerea trebuie să se înscrie în cadrul logic al rezonabilului, dar nu atât de riguros ca cel pretins de savanți pentru certitudinea unui fapt sau fenomen. Printre dispozițiile generale există norme care consfințesc principiul loialității administrării probelor (art. 101 C. pr. pen.). Atragem atenția asupra modului în care se face clasificarea probelor după diverse criterii, în literatura de specialitate neexistând un punct de vedere unitar în acest sens: după cum vin sau nu în sprijinul învinuirii, după obiect, după sursa din care provin, după raportul lor cu obiectul probațiunii."