Autonomia cultelor religioase

Autonomia cultelor religioase. Jurisprudența națională comentată și adnotată Culegerea ilustrează problematica esențială reflectată în practica instanțelor judecătorești naționale de principiul autonomiei cultelor religioase, prevăzut de art. 29 alin. (5) din Constituția României și dezvoltat prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul juridic al cultelor, ca garanție a libertății acestora, respectiv a dimensiunii colective a libertății conștiinței.    Aplicațiile jurisprudențiale ale principiului autonomiei cultelor religioase se grupează, corespunzător capitolelor culegerii, după cum urmează:  • aspecte generale, legate în principal de constituirea și funcționarea cultelor religioase; - regimul juridic al bunurilor acestora, în special al bunurilor sacre;  • raporturile juridice dintre cultele religioase și personalul acestora;  • măsurile afirmative adoptate de stat în beneficiul cultelor religioase.    Autonomia cultelor religioase se manifestă la nivelul mai multor ramuri ale dreptului și de aceea necesită o abordare multidisciplinară, pornind de la poziția centrală a dreptului constituțional și continuând către aplicațiile sale din dreptul administrativ, din dreptul civil, din dreptul muncii, din dreptul fiscal și chiar din dreptul penal. Culegerea urmărește, așadar, aplicarea acestui principiu constituțional în cadrul celorlalte ramuri ale dreptului.