Autonomie, suveranitate si autodeterminare

Este dificil să vedem cum normele legale precise privitoare la situațiile care, în mod invariabil, culminează cu un război civil, ar putea fi de folos în prevenirea acestor războaie. „Ar fi o acțiune pedantă și inutilă... să elaborezi legi pentru momentul în care secesiunea a devenit un drept. Este suficient să spui că o minoritate nu va realiza acest lucru până când această minoritate, sau un segment important al ei, nu a fost împinsă de disperare la aceasta.”   În această lucrare se sugerează un nou principiu de drept internațional aflat la intersecția definițiilor contemporane ale suveranității, autodeterminării și drepturilor omului, atât ale indivizilor cât și ale grupurilor, care va sprijini încercările constructive de a rezolva conflictele dintre drepturile minorității și ale majorității, înainte ca acestea să escaladeze în război civil și revendicări de secesiune.   Dreptul la autonomie recunoaște dreptul comunităților minoritare și indigene de a exercita o autodeterminare internă semnificativă și un control asupra problemelor lor într-o manieră care să fie conformă cu suveranitatea supremă – dacă termenul este înțeles în mod corect – a statului.   Într-un anume sens, autonomia este punctul terminus al drepturilor care pot fi obținute.   Dacă autodeterminarea și drepturile omului vor contribui la crearea unei vieți mai bune pentru un număr mai mare de indivizi în secolul următor, ele vor reprezenta garanții ale toleranței și justiției. Aceste două principii, care reflectă într-o oarecare măsură tensiunile inerente între drepturile minorităților și regula majorității, trebuie să ghideze încercările constante ale societății de găsire a unui echilibru adecvat între identitatea individului, a grupului și a statului.