Autoritatea parinteasca

    Structurată în 7 capitole, lucrarea de față analizează, pe lângă aspectele legate de autoritatea părintească propriu-zisă – drepturile și obligațiile părinților față de copii, luarea deciziilor cu privire la minori, stabilirea domiciliului acestora, stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a acestora –, probleme legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești privitoare la minori (procedura pentru prima dată reglementată distinct în actualul Cod de procedură civilă) și răpirea internațională de copii, căreia, în ciuda faptului că legislația în domeniu nu s-a schimbat semnificativ în ultimii ani, i se acordă din ce în ce mai multă atenție în ultimul timp.     Volumul are o abordare preponderent practică, cuprinzând numeroase trimiteri la hotărâri judecătorești pronunțate după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, extrase relevante din acestea, precum și o analiză critică a fiecărei soluții redate. Autoarea identifică direcțiile de aplicare a noilor reglementări de către instanțele naționale, cu argumente pro și contra, având în vedere faptul că există mai multe aspecte cu privire la care practica judecătorească nu este încă unitară.     Scrisă de un practician (avocat), această carte a fost gândită tocmai pentru a răspunde unei nevoi rezultate din practică, aceea de a reuni la un loc opiniile juridice și soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată din România în materia autorității părintești, care să le servească tuturor profesioniștilor dreptului.      Fragment din volum:       „Principala problemă care apare în practică atunci când se încearcă executarea silită a titlurilor executorii referitoare la minori este cea legată de refuzul minorului.     Articolul 913 NCPC precizează:     „(1) Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecția copilului.      (2) Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului va sesiza instanța competență de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni. Cererea se soluționează de urgență în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei cai de atac, pronunțată cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispozițiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile.     (3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței, executorului judecătoresc și direcției generale de asistență socială și protecția copilului.     (4) După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite.     (5) Dacă și în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanța competență de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalități, dispozițiile art. 906 alin. (2) și (4)-(6) fiind aplicabile în mod corespunzător."     Textul este criticabil prin aceea că nu pune la dispoziția instanței un mecanism prin care să reevalueze, în raport cu interesul superior al copilului, măsurile cuprinse în titlul executoriu. Astfel, în situația în care psihologul va constata, în urma consilierii minorului, că, pentru protejarea interesul acestuia, cel mai bine este să rămână alături de debitor, sub condiția ca acesta să nu prezinte niciun pericol pentru creșterea și educarea normală a minorului, instanța nu va putea decât să ia act de concluziile raportului întocmit și să dispună comunicarea acestuia în vederea executării unor măsuri potențial prejudiciabile pentru dezvoltarea fizică și psihologică a copilului.”