Aventurile unui tanar naturalist - Sir

Aventurile unui tânăr naturalist. Expedițiile Zoo Quest America de Sud este căminul câtorva dintre cele mai stranii, mai adorabile și mai terifiante animale ale planetei.   Puține creaturi sunt mai improbabile decât leneșul care-și petrece viața într-o stare permanentă de mișcare cu încetinitorul, mută, atârnat cu capul în jos de crengile arborilor înalți; puține sunt mai bizare decât furnicarul-gigant al savanelor, cu anatomia lui absurd de disproporționată – o coadă stufoasă ca un stindard mitos și fălci alungite într-un tub curbat și fără dinți.   În 1954, lui David Attenborough, un tânăr prezentator de televiziune, i s-a oferit șansa vieții – să călătorească prin lume, să găsească pentru Grădina Zoologică din Londra animale rare și greu de prins și să filmeze expediția ca parte a unui nou serial documentar BBC, intitulat Zoo Quest.   Cartea de față este povestea acestor expediții. El și echipa sa au locuit cu triburile locale, au căutat furnicări-gigant în Guyana, dragoni de Komodo în Indonezia și tatu în Paraguay și s-au luptat cu pești-canibali, porci spinoși arboricoli agresivi și porci escapiști. La toate acestea s-au adăugat terenurile dificile și vremea imprevizibilă, totul pentru a înregistra frumusețea incredibilă și biodiversitatea regiunilor vizitate.   Scrisă cu farmecul și cu ironia caracteristice autorului, Aventurile unui tânăr naturalist nu este doar povestea unor expediții remarcabile, ci și a omului care ne-a făcut să ne îndrăgostim de natură și care ne-a învățat cât de important este să o protejăm. Și care face asta și acum.   O carte fabuloasă, incredibil de captivantă. - Daily Telegraph   Fragment din cartea "Aventurile unui tânăr naturalist" de Sir David Attenborough: "Dintre toate animalele din Borneo, cel pe care eram cel mai nerăbdător să-l găsesc era urangutanul. Această primată magnifică, al cărei nume tradus din malaeză înseamnă „omul pădurii", este întâlnită numai în Borneo și Sumatra, dar chiar și în aceste teritorii, doar în zone relativ restrânse. În nordul Borneo a devenit deja rar și, deși toată lumea pe care am întâlnit-o aici, în sudul insulei, susținea că animalul este foarte răspândit, foarte puțini indivizi păreau să fi și văzut unul. Am decis să ne dedicăm ultimele zile petrecute pe Mahakam unei căutări intense și să navigăm încet în aval, cu debarcări nu doar în așezările mai mari, ci și în dreptul fiecărei colibe amărâte, până descopeream pe cineva care văzuse recent uranguțani.  Din fericire nu a fost nevoie să mergem prea departe. În chiar prima zi a călătoriei de întoarcere am oprit lângă o baracă mică, ridicată pe un ponton plutitor din lemn de esență tare și legat de mal. Proprietarul trăia din negoțul cu ambarcațiunile chinezești care navigau în amonte spre Samarinda, cărora le oferea la schimb cu diverse mărfuri pieile de crocodil și ratanul pe care i le aduceau Dyakii. Câțiva Dyaki erau prezenți și atunci pe platforma la care am tras. Erau bărbați cu un aspect sălbatic, goi-pușcă dacă făceam abstracție de șorțuri, având asupră-le parânguri lungi, în teci de lemn cu ciucuri. Ei ne-au spus că în ultimele câteva zile familii de uranguțani dădeau iama în plantațiile de banani de pe lângă casa lor comunală. Era exact genul de știre pe care doream să-l auzim.  - Cât de departe e satul vostru? a întrebat Daan.  Unul dintre Dyaki ne-a privit critic.  - Două oră pentru Dyak, patru ora pentru omul alb, a răspuns el.  Am hotărât să mergem, iar membrii tribului au acceptat să ne ghideze și să ne ajute la căratul bagajelor. Am descărcat rapid echipamentul, câteva haine de schimb și puține merinde, toate fiind așezate frumos de Dyaki în coșurile lor de ratan."