Baiatul printului

Romanul unei iubiri aristocrate, frescă a unei lumi de mult apuse.   Sosit la Paris, în primăvara anului 1927, pentru a gusta din plăcerile boemei și a-și descoperi drumul ca scriitor, tînărul Dinu Grigorescu nu bănuiește o clipă că, la doar nouăsprezece ani, își va găsi iubirea vieții. În unul dintre cele mai cunoscute bordeluri pariziene, condus de un personaj pitoresc despre care se spune că ar fi sursa de inspirație pentru domnul Jupien al lui Proust, Dinu îl întîlnește pe Răzvan Popescu, poreclit „băiatul prințului”, care îl fascinează. Pe cît de cultivat, pe atît de sălbatic, emanînd deopotrivă forță și fragilitate, Răzvan – fiul adoptiv al unui prinț ilustru – devine îndrumătorul lui Dinu în explorările sale artistice și sexuale. Încărcat de referințe proustiene, străbătut pe alocuri de un lirism wagnerian, Băiatul prințului este o meditație sobră și elegantă despre iubire, moarte și artă.   „Bogat în studii de caracter, dar scris cu atîta delicatețe, încît la început abia îi observi multiplele straturi și nuanțe, Băiatul prințului este evocarea rece a unei dureri și a unei iubiri care nu vor să se stingă.” (The Herald)   „Ceea ce face din Băiatul prințului un roman aparte sînt proza elegantă, pe alocuri elegiacă, a lui Paul Bailey și reflecțiile sale, pe cît de răscolitoare, pe atît de incitante, despre artă și moarte.” (The Mail on Sunday)   „Paul Bailey are același talent ca și Graham Greene de a scoate la iveală o emoție și o frumusețe remarcabile din cuvinte în aparen-ta fără însemnătate.” (The Independent on Sunday)   „Stilul lui Paul Bailey are o frumusețe lirică, iar romanul său este încîntător și tulburător.” (The Times) Fragment din roman: "Și totuși mă prefăceam că nu am nici o grijă. În acei cinci ani l-am văzut pe Răzvan de două ori și în ambele ocazii am renunțat la hainele elegante pe care Amalia și Elisabeta le alegeau pentru mine. Mergeam la el fără ornamente, în aceleași cămăși simple de bumbac și aceiași pantaloni ușori de lână pe care-și amintea că-i purtăm la Paris. Eu eram Dinulet al lui, el era Răzvănel al meu. Ne-am revăzut prima dată într-un hotel micuț din Eforie, la Marea Neagră, nu departe de Constanța, unde Ovidiu, gonit din Roma, își trăise exilul. Tata se bucură că renunțasem la mătase, catifea și cașmir pentru vacanța mea pe coasta Mării Negre, asta însemnând că fiul și moștenitorul lui nu va dezonora onorabilul nume Grigorescu. Angela, adorată mama a lui Răzvan, murise, iar pe moșie nu era de muncă și pentru el. Fratele prințului găsea prezența lui acolo rușinoasă, așa că i-a sugerat să se întoarcă la Paris, cel mai liberal și mai binevoitor oraș din toată Europa. Era o formă gentilă de a spune lucrurilor pe nume. Prințul A. înțelegea că Răzvan nu mai era un băiat fără educație, ci un bărbat sofisticat, de vârstă mijlocie, care devenise un străin chiar și pentru Bogdan, Mircea și Irina, în ciuda pierderii lor comune. Corcova nu mai era casa lui, așa cum promisese să fie pentru totdeauna pe când era un copil curios. Ținuse mâinile reci ale Angelei, îi sărutase obrajii reci, îi închisese pleoapele reci ca niște obloane, în timp ce frații și sora lui plângeau în umbră. Nu mai avea de ce să rămână. "