Baietii strazii

Cu acțiunea plasată în Roma, în anii de după al Doilea Război Mondial, Roma cartierelor mărginașe aflate în sărăcie și lipsuri, Băieții străzii spune povestea unui grup de copii, deveniți adolescenți, de la periferia societății. Trăind de pe o zi pe alta, Crețu, Casu, Guriță, Chioru, Alduccio și prietenii lor duc o existență precară, având slujbe de ocazie, săvârșind furtișaguri mărunte și prostituându-se. Personajele lui Pasolini străbat un itinerar picaresc, alcătuit din evenimente comice, tragice, grotești. Avându-și rădăcinile în mișcarea neorealistă din anii ’50, Băieții străzii este un omagiu plin de nostalgie și de afecțiune adus unei întregi clase sociale aflate în pericol de a fi uitată. Cenzurat, criticat de specialiști și blamat de publicul larg la apariția sa, romanul lui Pasolini a fost, în cele din urmă, recunoscut universal drept o capodoperă a literaturii mondiale datorită forței și vitalității sale incontestabile.   Pasolini a fost un artist și un gânditor care a încercat nu să-și rezolve contradicțiile, ci mai degrabă să le materializeze pe deplin. - The New York Times   Pasolini era într-o permanentă căutare, întotdeauna deschis la moduri diferite de a privi lucrurile. - Jytte Jensen, curator al retrospectivei Pasolini la Muzeul de Artă Modernă din New York Fragment din cartea "Băieții străzii" de Pier Paolo Pasolini "Cu alba-neagră nu mersese deloc rău la început. Cretu și salernitanii se așezau într-un colț bine ales, în Campo dei Fiori sau pe podul Vittorio, ori în cartierul Prați, iar mai târziu, când în locul umbrelei își putură face o masă, și în locul cărților, trei bucăți de lemn bine șlefuite cu un elastic, două fără hârtie și una cu un pătrățel de hârtie prins în elastic, chiar și în Piazza di Spagna sau în vreun alt loc elegant, unde se puneau cu voioșie pe fraierit trecătorii, adunând în jurul lor o mulțime de indivizi puși la patru ace și plini de bani. Cretu o făcea numai cu numele pe începătorul, cel care ținea masă, dar în realitate avea o sarcină mai delicată, și câștigă o mie de lire pe zi sau chiar și mai mult. Dar într-o sâmbătă seară de la începutul lui iunie, în timp ce începuseră să se adune persoane în jurul lor, în via dei Pettinări, apărură dintr-odată gardienii venind în fugă de pe podul Sisto. Crețu fu primul care-i văzu și o șterse pe via delle Zoccolette în jos, când un gardian îi strigă: „Oprește-te că trag", și el se opri; văzu că ținea cu adevărat un pistol în mână, dar se gândi. „Doar n-oi vrea să mă omori, sper" și o luă din nou la fugă până când ajunse în via Arenulă, dispărând apoi pe străduțele din Piazza Giudia. Ceilalți trei însă fură prinși. Îi duseră la comisariat, iar a doua zi îi trimiseră în sătucul lor, și adio. În orice caz, în seara aceleiași zile de sâmbătă, Crețu coborî în grota de pe taluzul de la podul Sublicio, care era de fapt pivnița unui vechi palat de acum câteva secole, și fără să se uite măcar la grămada de haine care era toată garderoba celor trei nenorociți, se duse ața la cele câteva cărămizi ce acopereau o gaură unde erau ascunse economiile dintr-o lună întreagă de muncă: cincizeci de mii de lire."