Barbatul care n-a mai sunat

Imaginează-ți că întâlnești un bărbat, că petreceți împreună șase zile de neuitat și că te îndrăgostești nebunește de el. Sentimentul este reciproc, o simți cu toată ființa ta. Așa că, atunci când pleacă într-o călătorie și promite să te sune de la aeroport, nu ai niciun motiv să crezi că n-o va face. Dar el nu mai sună. Săptămânile trec, toți prietenii te îndeamnă să-l uiți, dar tu știi că trebuie să i se fi întâmplat ceva, trebuie să existe un motiv pentru tăcerea lui. Și dacă descoperi că există într-adevăr un motiv, că ai avut tot timpul dreptate? Dar că motivul este singurul lucru pe care nu vi l-ați împărtășit unul altuia? Adevărul. Un roman ca un puzzle. Sfâșietor și înduioșător în același timp. - Jill Santopolo Fragment din roman: "Dacă nu mă găsiți la telefon, s-ar putea să fiu la atelierul din Gloucestershire, scrie pe pagina lui Eddie la „Contactează-mă". Păstrez lucrurile destul de simple pe acolo: un cuptor cu lemne, un ceainic plin de temperament, un birou și cam atât, până aici merge luxul. Dar am un telefon, în caz că sunt atacat de urși sau de bandiți. Încearcă la 02185... (...) Telefonul a sunat și adrenalină a crescut repede, presându-mi arterele că gazul într-un balon mult prea plin. M-am sprijinit de perete, sperând că nu va răspunde sau sperând că va răspunde. întrebându-mă ce-am vorbi dacă ar răspunde și ce aș face dacă nu ar răspunde. „Bună! Sunt Eddie David, tâmplarul. Scuze că nu răspund. Lăsați-mi un mesaj și o să vă sun înapoi cât de curând sau încercați pe telefonul mobil. La revedere!" Am închis. Am tras apă. Mă întrebam dacă se va opri vreodată. Îmi petreceam sfârșitul lunii iunie în Anglia de nouăsprezece ani. În mod normal, stăteam trei săptămâni la Gloucestershire, cu părinții mei și una la Londra, cu Tommy. Londra era suficient de aproape de Gloucestershire ca să funcționeze. Călătoria asta fusese însă altfel. Din cauza bunicului, care rămăsese brusc total imobilizat, mama și tata nu se mai întorseseră. Captivi undeva la trei ore de Leicester, o parte din timp îl îngrijeau pe el, o parte din timp tăiau frunza la câini și încercau să-i găsească un îngrijitor care să nu încerce să-l omoare. Iar momentele libere și le petreceau la telefon, cu mine. Ne simțim groaznic că tu ești acolo și noi aici, zicea mama supărată. Există vreo șansă să mai rămâi puțin? Fusesem de acord să mai stau două săptămâni și mi-am schimbat biletul de avion pentru 12 iulie. Îi promisesem lui Reuben că o să încep să lucrez de la distanță după vacanță și, ca să-i dovedesc, acceptasem o invitație să vorbesc despre tratamentul paliativ în cadrul unei conferințe organizate de propriul nostru consiliu britanic și, de altfel, singurul. Până reîncepeam serviciul însă, stăteam în Londra. Casa părinților mei goală - cu Eddie la aproape o milă distanță - era o idee mult prea încântătoare ca să n-o iau în calcul. Zoe fusese mai mult plecată, deci eram doar eu cu Tommy: exact ce-mi trebuia. Dar stăpâna casei tocmai se întorsese de la o masă rotundă despre justiție în tehnologie în cadrul Uniunii Europene; obosită, și totuși impecabilă, stând lângă cuptor într-o bluză de mătase fără mâneci și amestecând ramenul pe care îl pregăteam ca să-i urez bun venit acasă. Am rămas rușinată în pragul ușii, privind-o. Era unul din acei oameni care n-au nevoie de șorț nici măcar atunci când poarta mătase. Zoe Markham era o femeie a preciziei și a economiei, nu doar în vorbire, ci și corporal. Vorbea foarte puțin și foarte rar, nu i se părea potrivit să gesticuleze și să facă zgomot. De fapt, dacă n-ar fi fost comportamentul față de Tommy din primul an de relație, n-aș fi putut să jur că facem parte din aceeași specie. Fusese încurajator de umană de atunci; nu-și luase mâinile de pe el, mereu îl obligă să facă selfie-uri sentimentale și chiar angajase un fotograf profesionist care să le facă poze împreună când se antrenau. — A, Sarahl a spus uitându-se în sus. Am salvat cina. Zâmbetul ei m-a făcut să mă gândesc la smântână. Nu știi niciodată ce face un om în spatele ușilor închise, mi-am zis, dar ideea că Zoe s-ar ascunde în toaletă să sune la atelier un bărbat, la opt seara, deși el o ignorase trei săptămâni, m-a făcut brusc să râd. Tommy, care habar n-avea de ce râdeam, dar era agitat ca o pisică în seara asta, a izbucnit și el în râs. Zoe a fost neclintită că marmura cât am luat masa, privindu-mă cu ochii ei gri. Mă tulbură cel mai tare la ea faptul că nu vorbește și că are nenorocita aia de privire iscoditoare. (Tommy a spus o dată că asta e calitatea care o face un avocat de succes. „Nu-i scăpă nimic", mi-a zis, de parcă asta ar fi fost o calitate slăvită în lumea reală.) — Am auzit că plângi după un bărbat, a spus. — Nu cred că plângi e cuvântul potrivit, a adăugat repede Jo. Ea e mai degrabă... confuză. Zoe s-a întors spre Jo, dar n-a răspuns nimic. Mă surprinsese s-o văd pe Jo în seara asta. Nu-i plăcea Zoe și nici nu ascunsese asta. (Nici mie nu-mi plăcea Zoe, dar mă pusesem de acord cu mine însămi că o să mă străduiesc. Zoe își pierduse ambii părinți în incendiul de la stația de metrou King Cross, în 1987, și pe oamenii cu o astfel de scuză trebuie ierți.) Zoe și-a dat după ureche o șuviță de păr blond-deschis. Deci ce se întâmplă? — Probabil că povestea e întocmai cum a relatat-o Tommy, am spus. Am stat o săptămână împreună. A fost... ei bine, special. El a plecat în vacanță, a zis că o să mă sune înainte să decoleze, dar n-a sunat și nu mai știu nimic de atunci. Cred că i s-a întâmplat ceva.  "