Biserica și cetatea. Exerciții de jurnalism Volumul de față — pe cât de captivant, pe atât de incomod — pare că e scris dintr-o răsuflare și are curajul de a spune lucrurilor pe nume — cel puțin din perspectiva autorului. E drept, viața i-a dat pe alocuri dreptate, istoria i-a confirmat în unele cazuri opiniile. Valoroasa însă este mărturia sa, deopotrivă cu încercările noastre, ale cititorilor, de rememorare a acelei istorii frământate postdecembriste, ale unei Românii fluide și fluctuante în aspirații, valori și teme comunitare esențiale. Era o lume care se așeză pârâind ideologic pe la încheieturi și care chiar s-a așezat, prost pe alocuri, și asta o vedem acum, cu toții. Au fost câteva glasuri care au răsunat în pustiu, printre care și cel al părintelui Mîzgan — ca publicist și cleric. Că tonul face muzică, asta o știm. Că nu întotdeauna cel în cauză va fi prins tonul cel mai potrivit, și asta se poate. Dar, mai mult decât toate acestea, că muzica românească a ultimilor 27 de ani este, în mare parte, o imensă cacofonie — asta nu mai e „vina" părintelui... - Răzvan Bucuroiu
