Deschid ochii. Nu e nimeni aici şi niciun semn care să m-anunţe dacă plouă, dacă păsările zboară, dacă stelele mai cad sau dacă e prea târziu. Sunt singura pată care aminteşte că totul e alb şi albul înseamnă adevăr. Vreau să ies afară. În fond, cine m-ar putea vedea dacă fug? Timpul nu are ochi, până și frica e oarbă. Deschid uşa. Aud un zgomot, apoi alt zgomot. Ceva bubuie, altceva înfloreşte. E inima. E inima. În urmă ușa se închide. Blank.
