O carte a ororilor făcute de oameni cu mâinile lor. Pe Frontul de Est, dotați cu vehicule militare, Sven Hassel și camarazii săi se pregătesc pentru luptele care urmează. Carne de tun între planurile nebunești ale comandanților naziști și uriașa Armata Roșie, soldații din Regimentul 27 vor face orice ca să reziste în infern. Nu pentru Germania, nu pentru Hitler, nu pentru onoare. Doar pentru supraviețuire. Fiecare crede că cel mai cumplit e atunci când cad bombele, dar nu-i așa. Reacția oamenilor dă naștere unui iad de neuitat. «Tatăl nostru care ești în ceruri…», se rugă o voce tremurătoare. Loviturile surde ale tărnăcoapelor îi răspunseră. «Șșș!» făcură exploziile. «Și ne iartă nouă greșelile noastre…» Un amestec urlător de țărână și de foc țâșni în aer și tunetul se prăbuși peste noi. Bombe neexplodate? Nu, bombe incendiare cu explozie întârziată. Ne-am lipit de zidurile de rezistență. «Vie împărăția Ta…» Fragment din romanul "Blindatele morții" de Sven Hassel: "Unii se albeau, alții deveneau roșii sau roz, în timp ce mulți dintre ei se topeau în flăcări albastre și aurii. Uneori se ghemuiau și se carbonizau, alteori alergau în cerc sau cu spatele, sfârșind în volburi de flăcări sau târându-se ca șerpii înainte de a se zbârci ca niște mumii negre. Văzând pentru prima oară așa ceva, Bătrânul se transformă într-un nebun furios. Deși în general era liniștit, se puse acum pe strigăt: - Trageți, trageți odată, pentru numele lui Dumnezeu! Apoi își ascunse capul între mâini. Locotenentul Halter începu să plângă; își smulse revolverul și i-l aruncă Bătrânului. - Omoară-i tu, eu nu pot! Tăcuți, Porta și Pluto își scoaseră Mauserele: gloanțele porniră spre sărmanele torțe vii, obiecte de tortură și de groază. Eram martorii unui spectacol oribil: copii atinși de tirul precis, mișcându-și puțin picioarele, zgâriind pământul cu degetele, apoi împietrînd și arzând pe loc. Dar mai bine glonțul unui revolver de mare calibru decât martiriul prin foc. Niciunul nu putea fi salvat, chiar dacă s-ar fi strâns acolo toți pompierii din lume. Din beciul casei de copii izbucni un singur țipăt din sute de piepturi. Un țipăt care urcă spre cer asemenea unei furtuni. Nu cred însă că Dumnezeu a auzit nesfârșită suferință a inocenților, a celor care n-aveau nicio vină în acest război infam, nemaivăzut. Și totuși, Dumnezeu n-a mai răbdat să-i lase pe pământ. Aproape toți cei salvați au murit curând în brațele noastre. Pluto, Muller și Stege coborâră în beci de mai multe ori, dar nu scoseserăm nici jumătate din copii când beciul se surpă. Pluto se trezi prins între două blocuri de piatră și scapă printr-un noroc extraordinar! L-am salvat cu ajutorul unor bare de fier folosite ca pârghii. Ajunși la capătul puterilor, ne aruncarăm pe pământul cutremurat. Ne smulserăm măștile de gaz, dar duhoarea era atât de grețoasă, încât nu mai rezistăm. Putoarea dulceagă de cadavru și miasma acră a cărnii arse se amestecau cu mirosul sângelui cald. Dacă Dante ar fi știut ce înseamnă un bombardament aerian, Infernul său ar fi arătat de o mie de ori mai rău. Setea ne uscase gurile, ochii ne ardeau.”
