Să îngrijești un bonsai este ca și cum ai scrie. Să scrii este ca și cum ai îngriji un bonsai, gândește Julio, care nu a izbutit să o uite pe Emilia, de care s-a îndrăgostit în studenție. Măcinat de dor, tânărul decide să își mărturisească sentimentele într-un roman inspirat de povestea lor nebună, ciudată, nonconformistă, modelată de romanele pe care le-au citit împreună cu voce tare și care i-au ajutat să devină un singur trup, o singură minte. Când cartea ajunge la final, Julio face gestul suprem de iubire. Dar unde este Emilia, ce s-a ales de sentimentele ei și, mai important decât atât, mai există vreo speranță că dragostea din tinerețe va reînvia? O poveste intensă, de o tulburătoare delicatețe, ca un bonsai. „Noua stea a literaturii latino-americane“, cum este considerat unanim de criticii literari, Alejandro Zambra s-a impus prin stilul original și prin plăcerea de a istorisi. În anul 2007, a fost inclus în Bogota 39, o listă a celor mai importanți scriitori din America Latină sub 39 de ani. În 2010, revista britanică Grandă l-a nominalizat printre cei mai importanți 22 de romancieri de limbă spaniolă sub 35 de ani. „Scriu pentru că am nevoie să simt că nu am murit“, mărturisește Zambra. „Ce rost are să fii cu cineva dacă nu-ți schimba viața? Așa a spus, iar Julio era de față: viață are sens doar dacă găsești pe cineva care să ți-o schimbe, să ți-o distrugă.“ Alejandro Zambra Fragment din carte: "În povestea Emiliei și a lui Julio există, în orice caz, mai multe omisiuni decât minciuni și mai puține omisiuni decât adevăruri, adevăruri din acelea numite absolute, care sunt, de obicei, incomode. Cu timpul, care n-a fost mult, dar a fost destul, și-au încredințat unul altuia cele mai intime dorințe și aspirații, sentimentele lor disproporționate, scurtele și exageratele lor vieți. Julio i-a mărturisit lucruri pe care ar fi trebuit să le știe doar psihoterapeuța lui, iar Emilia, la rândul său, l-a transformat pe Julio într-un soi de complice retroactiv al deciziilor pe care le luase de-a lungul vieții. Atunci când, de exemplu, hotărâse că, la paisprezece ani, își ura mama, Julio o ascultase cu atenție și fusese de părere că, într-adevăr, Emilia hotărâse corect, că la paisprezece ani nu era posibilă nicio altă hotărâre, că el ar fi făcut la fel și că, dacă la paisprezece ani ar fi fost împreună, cu siguranță ar fi încurajat-o. Relația dintre Emilia și Julio a fost contaminată de adevăruri, de revelații intime care s-au transformat repede într-o complicitate pe care ei au dorit s-o considere definitivă. Este, așadar, o poveste lejeră care devine greoaie. Este povestea a doi studenți adepți ai adevărului, ai debitării de fraze care par adevărate, ai fumatului de țigări interminabile și ai închistării în violența mulțumire de sine a celor care se cred mai buni decât alții, mai curați decât restul, decât grupul acela imens, demn de tot disprețul, numit restul. Au învățat foarte repede să citească aceleași lucruri, să gândească la fel și să-și disimuleze diferențele. Foarte curând, au ajuns la o vanitoasă intimitate. Cel puțin în acea perioadă, Julio și Emilia au reușit să se contopească într-un fel de pachet. Pe scurt, erau fericiți. Fără nicio îndoială."
