Bricabrac. De la cosmarul real la realismul magic

Volumul, declarat ”Cea mai bună carte străină” de Sindicatul Criticilor de Cinema din Franța în 2010 este o compoziție ”fără un proiect precis, obiecte fără nici o valoare, uzate și demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hârtii, un război cu hârtiile”, ce cuprinde confesiuni, pagini de jurnal de regie, cronici de teatru și film din presa internațională, o carte-spectacol pe scena căreia se profilează poveștile marilor spectacole și filme ale regizorului Lucian Pintilie, precum istoria tumultuoasă a piesei Revizorul, Pescărușul, Reconstituirea, Salonul nr.6 și celelalte.   Chiar dacă intitulându-și cartea Bricabrac, adică asumând dezordinea ca o regulă de conduită, o permanentă forță de rezistență și o aspirație spre împlinire confirmă coerența internă a unei opere, ca și a unui artist. Pintilie nicicând nu s-a trădat. Nici pe el, nici artă. Consecvent, le-a apărat! Fără a dispensa lecții programatice sau adoptă profesii de credință, Pintilie și-a construit opera pe un subteran, dar totodată secret soclu moral. Soclu neexpus complezent, dar soclu pe care aceste pagini ne invită să-l discernem și să-l regăsim că indispensabil regim de creație și viață. Acesta-i prețul lecturii propuse de un om de teatru și film, care e totodată și un scriitor inspirat. - George Banu   „N-am alte dovezi că am trăit. Restul... – Să nu mai spuneți asta niciodată, domnule Pintilie, e un mare păcat. – Știu. Restul e un bricabrac. – Adică cum bricabrac? – Adică un bricabrac, o carte fără un proiect precis, obiecte fără nicio valoare, uzate și demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hârtii, un război cu hârtiile. – Adică? – Adică eu am sentimentul că mă mut. Într-un alt spațiu. Nu pot încă să-l definesc. E o nouă locuință. Toate amintirile strigă după mine să nu le uit.“ Fragment din lucrarea "Bricabrac. De la coșmarul real la realismul magic", de Lucian Pintilie   "Viteza gogoliană Lucian Pintilie, un mare artist, dar și un eminent critic, a înțeles perfect acest adevăr și ni l-a restituit în toată puritatea sa halucinantă și totuși tangibilă. Dar a făcut-o într-un anumit fel, de care merită să vorbim. Teatrul are nevoie de un spațiu-timp al desfășurării, și cum să împaci acest principiu al său, absolut vital, cu fantastica viteză a "frazei" gogoliene? De obicei se ajunge la un compromis, dar Pintilie refuză soluția aceasta, găsind probabil că ea ar fi mai curând în spiritul unui Cicikov, cum se știe, un domn nici frumos și nici urât la înfățișare, deloc bătrân, dar nici prea tânăr (și a cărui sosire în oraș "nu stârni niciun fel de vâlvă și nici nu fu însoțită de ceva deosebit"). El descompune, într-un fel analitic, viteza gogoliana; provoacă foarte șocante încetiniri de ritm; supune teribila energie, diavolească intensitate a "deplasărilor" gogoliene unor grele încercări de sens exact contrar. Și ne face să pricepem pe această cale paradoxală ca opusul lui Gogol tot Gogol este! Fidelitățile mijlocii trădează, dar rezistența la text confirmă, repetă, potențează principiul. Un Gogol atât de hărțuit, obligat să intre în alte "ritmuri", devine un Gogol adevărat, pentru că este provocat să se expună. Abia atunci, el, care este atât de "prefăcut" (cum numai Gogol poate fi!), se mărturisește, începe să-și spună secretele; abia atunci triumfă, abia atunci se vede cât de rezistent este adevărul său. Lucian Pintilie înțelege că intensitatea vijelioasă, aproape dementă a râsului gogolian s-ar dizolva dacă Revizorul s-ar reprezenta în stilul - nu-i așa? - al unei excelente comedii. Având el însuși o mare aptitudine pentru comic, Pintilie i se opune în Revizorul și din tensiunea acestei opoziții apar accente neliniștitoare; apare frica lui Gogol față de ceea ce îi revelează până să altfel atât de sprintenă; tentativa de a se vindeca de frică prin deriziune, enorma bufonerie. Banalitatea este sinistră, imbecilitatea aparent inofensivă ia proporții apocaliptice la Gogol, platitudinea ridică un mare semn de întrebare asupra viitorului omului. Iată de ce, de la Revizorul lui Pintilie nu plecăm satisfăcuți, ci îngândurați, îngrijorați."