Cartea Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta PDF

Câteva „insule de Europa” în centru și o vastă periferie - așa se poate defini Bucureștiul de mai bine de un secol. Dacă uităm de propriile noastre iluzii și ne interzicem nostalgii confuze, Capitala ne apare ca un oraș al contrastelor ilare, al neasemănării și al neamestecului social — asta se citește în notele călătorilor străini pe meleagurile noastre și asta înțeleg și românii lucizi din aproape 550 de ani de istorie atestată.   Oamenii orașului alcătuiesc un univers deprimat, demoralizat, plin de beteșuguri psihosociale, care se întrepătrunde de secole cu cotidianul alert, sub presiune, al unei agitații sterile, dacă e să luăm în considerare rezultatele. Ca și cum interminabilele tranziții n-ar putea fi oprite să secreteze la vedere slăbiciuni devenite lege în ruptura dintre forme și fond, stăpâni și slugi, „slabi” și „tari”.   In „Bucureștiul iubit” se văd încă prin toate cartierele secvențe de mahala, ca într-o excursie prin tunelul timpului — în fapt, un reflex al tranzitoriei periferii ce s-a înstăpânit ca să dureze, de la margine până la centru, în Hilariopolis-ul vidat de norme și soluții practice.  Fragment din carte: „Străinii și modernizarea Bucureștilor sau periferia tolerată  Cea mai interesantă, complexă și dinamica perioadă a istoriei bucureștene a fost cuprinsă, în linii mari, între 1848 și 1948. În această sută de ani procesul de modernizare a întregii societăți românești a avut ca pivot orașul București și, implicit, diversitatea etnică a lumii bucureștene. Modernizarea, mijlocită de o foarte variată populație alogenă, a împletit, într-un timp relativ scurt, elementele distincte ale modernismului european cu trăsăturile societății bucureștene și românești în general. Comunitățile alogene, îndeobște compuse din elemente de tip urban ca mentalitate, model civilizațional și profil socio-profesional, au dat Bucureștiului modern un caracter cosmopolit, multicultural. Astfel, dacă la începutul veacului al XIX-lea limba de salon era greacă, ea se vede înlocuită treptat cu franceză. Familiile burgheze vorbesc, în afară de limbă natală, limbi la modă sau de circulație, precum engleza, germană, italiana, și, desigur, română. Trecerea de la vechi la nou în societatea bucureșteană se simte mai ales în cotidian și în spațiul restrÎns al vieții private. Obiceiurile la modă, de la vestimentație și cod comportamental pînă la dialogurile purtate în felurite împrejurări, indică de timpuriu o ruptură între cei vechi (bătrînii), și cei noi (tinerii). Primii sînt mai conservatori, fideli modelului cultural greco-oriental ; ceilalți, foarte dinamici, radicali și imprevizibili, se servesc de modelul european ca de un vîrf de lance îndreptat împotriva vechiului, căci sînt favorabili schimbării mai mult sau ami puțin moderate.”