Bucuria de-a ma strecura in existenta ta

Citind poemele semnate de Monica Stan, m-am intrebat, pentru a mia oara, despre rolul poeziei in vietile noastre. De ce citim poezie, de ce rostim poezie cu voce tare? Poezia pare ca are rolul de a spala toate griurile din jurul nostru, de a limpezi apele, de a indeparta ceata. Pe de alta parte, poezia ne ofera nelinistea suprema: ne arata vulnerabili, fragili, raniti si face toate astea prin intalnirile uluitoare dintre cuvinte. Dar de ce unii dintre noi aleg sa scrie poezie? Poemele Monicai Stan se construiesc ca un spatiu liminal, intre o realitate greu de acceptat din cauza absentei si a golului, si o lume de dincolo careia nu ii poti da forma decat prin poezie. "de fiecare data ti-am spus / ca sunt prea fericita / sa scriu despre noi", spune poeta. Fericirea, lumina, bucuria orbesc si nu au nevoie de cuvintele poetei. Durerea, in schimb, nu poate fi inteleasa si invinsa decat prin vers. Cel pierdut doar prin vers are sansa prezentei din nou aici. Prin acest travaliu al poeziei, autoarea pare ca isi regaseste locul si reuseste sa ii redea vietii un soi de claritate temporara. Temporara, pentru ca suntem sortiti nelinistilor, oricat ne mintim zi de zi ca nu e asa. - Daria Ghiu