Considerată cea mai importantă operă a literaturii iraniene moderne, Bufnița oarbă este o metaforă a degradării spiritului. Un adevărat panoptic de imagini suprarealiste, capodopera lui Sadegh Hedayat descrie în cele mai mici amănunte disperarea împinsă dincolo de limite a unui tînăr care și-a pierdut iubita misterioasă. Pe măsură ce personajul alunecă treptat în nebunie, cititorul devine prizonierul viziunii sumbre a scriitorului asupra condiției umane. „Privea fără să vadă, un surîs extatic și inconștient Îi înghețase pe buze, ca și cum S-ar fi gîndit la cineva absent. Prin lucarna, I-am văzut atunci ochii teribili și fermecători, plini parcă de un reproș amar, ochi tulburători, mirați, amenințători și promițători totodată. Scînteia vieții mele se pierdu în profunzimea acestor pupile strălucitoare, cu expresie misterioasă. Fata era chiar în fața mea, dar nu părea să acorde vreo atenție la nimic din ce se petrecea în preajma Ei… Atitudinea melancolică și bucuria Sa sfîșietoare arătau că nu era o creatură obișnuită, de altfel, frumusețea Ei nu era naturală: Se înfățișa ca o priveliște din visul unui opioman. Ea făcea să urce în mine ardoarea dragostei pe care o împrăștie mandragora. Cu silueta Ei zveltă, cu liniile suave alunecînd de-a lungul umerilor, brațelor, sînilor, pieptului, coapselor, pulpelor, părea abia smulsă din îmbrățișarea perechii Sale: ca mandragora-femelă separată de mascul.” (Sadegh Hedayat)
