Partea puternică, oarecum neobișnuită a poeziei lui Ioan Pop Bica - dacă ținem cont de ținutul din care provine - o reprezintă voința poetului de a se menține într-un perimetru de angoasă rurală solitară, în care „ceilalți" sunt aproape de prisos, planurile de obiectivare fiind constituite de anotimpuri - multe zile de toamnă melancolică, mohorâtă, dar și clipe, puține, de primăvară iresponsabilă, explozivă - de crânguri solitare, păduri și ape, adică un spațiu din care oamenii lipsesc, rezonanța lor solitară fiind de asemenea absentă, cu excepția inerentei ambivalențe bucurie/ suferința pe care o reprezintă iubită. - Ștefan BorbMy Simplitatea — acesta este cuvântul de ordine al lui Ioan Pop Bica. Nimic ostentativ, așadar, în versurile sale care împrumută ceva din ritmul respirației truditorului anonim: egal, tenace, nițel obosit. Absența podoabelor este, de asemenea, o marcă a stilului său. Dialog franc, deschis, de un bun simț să-i zicem ardelenesc, cu sine, cu lumea, cu divinitatea, cu cititorii săi, sau cu fantasma poemului, poezia lui Ioan Pop-Bica are ceva din farmecul melancolic al marginii umbroase de pădure din preajma țărmului înierbat al răului de munte iute. - Mircea Petean
