C. Brancusi

Marile perspective ale unei opere ce cuprinde truda unei jumătăți de secol, pusă în slujba recuceririi sensului intim al formelor și noii utilizări a materialului, fac posibile ultimele considerații asupra noului său destin, a noii condiții de demnitate și, în aceeași măsură, asupra avântului imprimat de Brâncuși artei sculpturale ce a fost ridicată de-a dreptul pe culmile metafizice ale unei noi cosmogonii. "Arta plastică îi datorează noua întinerire"; este un adevăr pe care nimeni nu-l poate ocoli de acum înainte; tocmai lui Brâncuși îi datorează sculptura modernă noul elan ca și noua ei recrudescență. Cu riscul unui naufragiu ce ar fi antrenat forma și conținutul, Brâncuși a reușit totuși să lărgească în chip suveran orizontul acestei arte, determinând-o să ajungă la hotarele neașteptate ale unei arte inedite. Noua morfologie a lui Brâncuși nu va ține deci de ceea ce ne este dat nemijlocit prin experiență senzorială; ea va fi exclusiv expresia unui univers inedit- încă neomologat- la care s-ar ajunge prin efortul unei preocupări permanente pentru invenție- prin acele "sortes experimenti" dragi marelui Bacon. La iubirea ferventă pentru materie, Brâncuși adaugă respectul pentru forma și ordine, prin eliminarea necontenită a ceea ce este supraadăugat, a ceea ce, prin esență, nu este deloc necesar. Lucrarea prezintă opera lui Brâncuși în limbile franceză, romană și engleză. Fragment din lucrarea: C. Brâncuși de V.G. Paleolog "DIGRESSION Par son ensemble et par thematiques, l'oeuvre de Brâncuși mene à une conclusion inevitable qui suppose la possibilite d'une nouvelle et autrement etrange cosmogonie. Abandonnant la vision commune — epiphenomenologique — des formes organiques, îl organise soit une vision qui partirait comme de l'interieur de l'objet (v. „Socrate", „Chimere", „Eve", etc.), soit une vision qui aurait comme lieu de depart „le point vital", ce rythme initial de metronymique pulsation de metronome dont tout être est doue des le debut de son existence. (v. le cycle de „l'Oiseau d'Or", „les Rythmes", „le Poisson", etc.) Muni de ces deux moyens d'investigation, îl atteint, comme naturellement, la Forme anonyme, și riche de possibilites sculpturales, et qui le mene necessairement au besoin de compter avec le „contour plastique de l'idee", (v. „Eve", „Le Coq", „Nouveau-Ne", „Le commencement du monde"etc.). Ce n'etait que l'avant-port touche par ce hardi argonaute de la sculpture. La toison à conquerir devait être la conception de cette „Forme en Soi", „le noumene sculptural", pour parler en langage kantien. Par l'abandon de la vision commune et stereotype des objets et des corps, Brâncuși s'eleve hardiment contre la standardisation avilissante de la Forme. Brâncuși's whole work and themes lead to an unavoidable conclusion that implies the possibility of a new and otherwise strange cosmogony. By abandoning the common — epiphenomenological — vision of the organic forms, he organizes either a vision that would start as if from the interior of the object (see "Socrates", "Chimera", "Eve", etc.), or a vision that would have as a starting point "the vital point", that initial rhythm of metronymic pulsation whose whole being has been gifted since the beginning of its existence. (see the cycle of "The Golden Bird", "Rhythms", "Fish", etc.) Armed with these two means of investigation, he reaches in a natural way the anonymous Form, so rich in sculptural possibilities, and that necessarily leads him to the need of taking into consideration the "plastic outline of the idea", (see "Eve", "Le Coq", "New-Born", "The Beginning of the World", etc.) That was only the vanguard touched by this daring Argonaut of sculpture. The fleece to conquer had to be the conception of this "Form in Itself", "the sculptural numen", to speak in Kantian language. By abandoning the common and stereotypical vision of the objects and corps, Brâncuși rises boldly against the degrading standardization of the Form. DIGRESIUNE Prin conținutul și prin tematica sa, opera lui Brâncuși conduce la o concluzie inevitabilă ce presupune posibilitatea deosebită a unei noi și stranii cosmogonii. Abandonând viziunea comună — epifenomenologică — a formelor organice, el structurează fie o viziune ce ar porni din interiorul obiectului (v. „Socrate", „Himera", „Eva" etc.), fie o viziune ce ar avea ca loc de plecare „punctul vital", acel ritm inițial de pulsație metronomică cu care fiecare ființă este înzestrată de la începutul existenței sale (v. ciclurile „Pasarea de aur", „Ritmurile", „Pestele" etc.). Dotat cu cele două mijloace de investigare, el ajunge, precum în natură, la Forma anonimă, atât de bogată în posibilități sculpturale și care îl conduce neapărat spre nevoia de a ține seama de „conturul plastic al ideii" (v. „Eva", „Cocosul", „Nou nascut", „inceputul lumii" etc.). Lucrul acesta nu înseamnă decât intrarea într-un port îndepărtat atins de acest argonaut al sculpturii. Lâna de aur ce trebuie găsită ar fi concepția despre „Forma in Sine", „numenul sculptural", ca să vorbim în limbaj kantian. Prin abandonul viziunii comune și stereotipice a obiectelor și a corpurilor Brâncuși se ridică îndrăzneț împotriva standardizării umilitoare a Formei. "