Tărâmului care mă trimisese în lume și care acum făcea parte din mine îi parcurgeam hotarele reale și imaginare cu sentimentul cu care trăiești amurgul primei iubiri. De care nu te vei lepăda niciodată și pe care o vei duce în tine până la capătul zilelor. Urma să-mi iau zborul, să iau viața în piept, să învăț să mă descurc de unul singur. Porțile Raiului meu se închideau încet, însă nicicând pe deplin. Nimeni nu mă alunga din tărâmul pe care, de fapt, n-avem să-l părăsesc vreodată. Plecăm de bunăvoie, urmând străvechi legi ale vieții, pe un drum care nu era altul decât acela al eternei reîntoarceri în lumina nepieritoare a locului peste care plânsese cândva Dumnezeu. - Horia Bădescu
