A spune că o viață poate fi vătămată sau că poate fi pierdută, distrusă sau sistematic neglijată până când ajunge să moară, înseamnă să subestimăm nu numai finitudinea ei (căci moartea este sigură), ci și precaritatea ei (faptul că viața reclamă împlinirea diferitor condiții sociale și economice pentru a se conserva ca viața). Precaritatea implică viețuirea în societate, adică faptul că viața cuiva este întotdeauna, dintr un anumit punct de vedere, în mâinile altuia. Ea implică expunerea atât în fața celor pe care îi cunoaștem, cât și în fața celor pe care nu i cunoaștem; o dependență de oameni pe care îi cunoaștem, pe care abia dacă îi cunoaștem sau pe care nu îi cunoaștem deloc. Și, invers, implică să fii afectat de expunerea și de dependență față de alții, mulți dintre ei rămânând anonimi. Acestea nu sunt neapărat relații de iubire, nici măcar de prietenie, ci constituie obligații față de alții, pe care cel mai adesea nu știm cum îi cheamă sau cine sunt și care posedă ori nu însușiri de familiaritate în raport cu un sens stabilit a cine suntem „noi”. Traducere de Lelia Marcău
