În ciuda a tot ceea ce fusese învățat, a tot ceea ce crezuse până de curând, darurile zeiței-păianjen nu arătau adevărul. Le ofereau slujitorilor ei ceva, da, însă nu adevărul. I se părea, tot mai mult, că întreaga lui viață fusese o țesătură de minciuni plauzibile. Ar fi trebuit să se simtă pierdut. Devastat. În schimb, i se părea că iese la lumină dintr-un mormânt. După dispariția dragonilor, care au stăpânit lumea cu mii de ani în urmă, Pământul este populat de treisprezece râse umanoide. Deși reușesc să clădească o societate cvasi-instituționalizată, în care cetățenii trebuie să respecte reguli stricte, urmașii dragonilor nu-și pot înfrânge natura războinică. Atunci când Regatul Antea ridică armele împotriva orașului liber Vânai, pe care vrea să-l supună, cavalerul Geder Palliako, tânăra Cithrin și căpitanul Marcus Wester pornesc în aventura vieții lor, iar destinul îi va aduce împreună pe Calea Dragonului. Fragment din roman: “CITHRIN Cafenelele avuseseră dintotdeauna locul lor în arta afacerilor. În porturile reci ca Stollbourne și Rukkyupal, negustorii și căpitanii de corăbii se aplecau deasupra meselor mozaicate, încălzindu-și mâinile înmănușate pe ceștile aburinde și urmărind soarele iernatic cum apune pe la amiază. Lângă apele vaste și luminate de lună ale lui Miwaji, clanuri de sudici nomazi sorbeau din câni o băutură abia mai subțire ca noroiul, recitând versuri printre târguieli aprige asupra unor averi în argint și mirodenii. Pretutindeni în lumea lăsată de dragoni, comerțul și cafeaua mergeau mâna în mână. Sau cel puțin așa stăteau lucrurile în poveștile magistratului Imaniel. Cithrin nu fusese niciodată dincolo de Vânai, iar banca locală își derula toate afacerile la sediu. Totuși, când veni vremea, Cithrin alese o cafenea micuță, cu o cameră separată în spate și cu mese rudimentare de lemn în stradă. Se află peste drum de Piața Mare, așa că putea să stea aproape de fierberea comerțului local fără să fie nevoită să facă afaceri la una dintre tarabele acelea itinerante. Proprietarul cafenelei — maestro Asanpur — era un cinnai foarte bătrân cu un ochi lovit de albeață și un talent vecin cu magia când venea vorba de prepararea cafelei. Fusese cum nu se poate mai fericit să primească o chirie modestă, care-i dădea lui Cithrin dreptul la intimitatea cămăruței lui dosnice. Dacă afară era înnorat, putea sta în sala comună, bând cafea și ascultând bârfele. Dacă ieșea soarele, se instala la una dintre măsuțele vopsite în alb din stradă ca să urmărească mulțimea care se perindă prin Piața Mare. Dacă totul mergea bine, cafeneaua lui maestro Asanpur avea să devină cunoscută drept centrul tranzacțiilor bancare și comerciale ale orașului. Cu cât avea să fie mai faimoasă, cu atât mai mulți oameni aveau s-o frecventeze, aducând cu ei vești și bârfe și speculații. Cithrin știa că propria ei prezentă era un început bun, dar că nu avea, cel mai probabil, suficient timp să lase lucrurile să-și urmeze cursul."
