"Este greu să ne imaginăm cum ar putea funcționa spiritul uman fără convingerea că ceva ireductibil real există în lume", scria Mircea Eliade în prefața uneia din cărțile sale; ceva aflat dincolo de vicisitudinile vieții, de caracterul ei tranzitoriu și de fluxul haotic al lucrurilor și evenimentelor. "De aceea omul a căutat în toate vremurile nu doar puterea la nivel social, ci și Nemurirea, Infinitul, Transcendentul." Fiecare tradiție spirituală și-a format propria imagine despre acest Transcendent și a căutat o Cale prin care să acceadă la el. În budism, el se numește Nirvana, iar "Calea spre Nirvana" este Dharma, doctrina proclamată de Buddha... În studiul budismului, cercetătorul apusean se confruntă frecvent cu termeni și doctrine care fie nu au avut niciodată echivalent în propria lui tradiție spirituală fie, dacă au avut, acesta a fost de mult uitat (cazul transmigrației, metempsychosis). De multe ori însă, stranii cum par lucrurile la prima vedere, ele sunt totuși abordabile cu mijloace familiare gândirii apusene. Așa de pildă conceptul de karma, sau doctrina despre inexistența sinelui. Nirvana, în schimb, pune probleme de altă natură: un concept care se sustrage oricărei descrieri verbale este indigest pentru o gândire dependentă în cel mai înalt grad de limbaj. Istoria interpretărilor date Nirvanei de către savanții europeni este, în bună măsură, istoria tentativelor de a înțelege ceva ce nu e menit a fi "ințeles", ci realizat prin practica meditativă. Louis de la Vallée Poussin era perfect conștient de aceasta, când a spus că "pentru un budist, important este nu să știe ce este Nirvana, ci să atingă Nirvana ", la fel cum "pentru creștin important nu este să înțeleagă natura lui Dumnezeu, ci să se facă plăcut lui Dumnezeu". - Walter Fotescu
