Calendar poetic

Calendar poetic. Toamna, iarna, primavara, vara, toamna De fiecare data cand deschizi o usa si pasesti peste un prag savarsesti, constient sau nu, un gest ritualic. Patrunzi intr-o lume care nu te cunoaste si nu te contine, careia ii esti, deocamdata, strain. Din statutul acesta decurgeau, in societatile traditionale, o suita de comportamente ale celor dinauntru si o serie de interdictii pentru cei din afara. Emilia Ivancu are curajul de a imbraca pelerina unui homo viator si de a strabate teritorii si clipe, asumandu-si statutul de fiinta-intre-lumi, invatand limitele si nelimitele zilelor, lunilor si anotimpurilor ce i se astern inainte, niciodata egale cu ele insele, fluide si schimbatoare ca viata insasi. Calendarul poetic in care da roata anului, din noiembrie pana-n noiembrie, ca si cum ar respecta ritmuri stravechi, celtice, rescrie tainic una dintre ideile lui Ernst Junger, din Cartea Ceasului de Nisip. Hieroglifa timp se scurge diferit prin nisiparnita poeziei, conferind simultan un sentiment de intimitate si de regasire, dar si unul de tristete in fata destramarii, a trecerii si a disparitiei. In versurile ei, desprinse dintr-o sensibilitate arhaica, pulseaza deplin inima intregului, straluminat intr-o clipa rotunda (kairos), in care solzii cad de pe ochi si privirea inoata in marile de dincolo de vizibil. Lepadandu-si mereu pieile, asa cum timpul isi lasa in urma chipurile traite pana la ultimul rid, poeta invata lectia batranului calugar, potrivit careia "toata lumea e a ta cand ai renuntat la ea". In fapt, nici timpul si nici spatiul nu conteaza, desi sunt atat de puternic marcate in texte, caci scrisul inseamna continuu "trecerea unui rau". Singura care ramane e devenirea, citita in cheia intalnirii cu sine si cu celalalt, in fiecare loc si ceas, ca-ntr-un caleidoscop interior, aratand la fiecare rotire viziunea unui alt sentiment. - Cristina Bogdan