Cartea Callie and Kayden. Asa cum e scris in stele PDF

O poveste emoționantă despre puterea dragostei și forța destinului.   În viețile noastre, există o singură întâmplare care ne unește și, pentru o clipă, inimile bat ca una singură. După o întâmplare tragică, la numai doisprezece ani, viața lui Callie a fost distrusă. A jurat să nu povestească nimănui cele petrecute atunci și s-a închis în ea. Șase ani mai târziu, trecutul ei dureros încă îi macină viața. De când se știe, pentru Kayden singurul mod de a supraviețui a fost să sufere în tăcere. Cu puțină șansă și atât timp cât respecta regulile, totul decurgea normal. Dar într-o seară norocul îl părăsește și viața îi este pusă în pericol. Cu toate acestea, destinul îi surâde atunci când, din întâmplare, Callie se află în locul și la momentul potrivit ca să-l salveze. Acum el nu-și mai poate lua gândul de la fața pe care o vedea la școala zi de zi, dar pe care nu a cunoscut-o niciodată cu adevărat. Când ajunge la aceeași universitate unde studiază Callie, el face tot posibilul să se apropie de ea. Dar Callie este reticentă și retrasă. Cu cât încearcă mai mult să facă parte din viața ei, cu atât descoperă că fata are nevoie de fapt să fie salvată.     Fragment din romanul "Callie and Kayden. Așa cum e scris în stele" de Jessica Sorensen:       "De fapt, nu-l iubesc doar pentru asta. Îl iubesc pentru că este prima persoană alături de care m-am simțit suficient de confortabil încât spun secretele mele, dar poate că am făcut-o tocmai pentru că înțelege cum este să fii rănit și fizic, și psihic.     — Ești mult mai fericită decât atunci când te-am cunoscut.     Îmi aranjează bretonul după ureche.     — Mi-aș dori să poți fi așa în preajma tuturor, Callie. Să nu te mai ascunzi de toată lumea. Este trist că nimeni nu vede cât de grozavă ești.     — Și viceversa, spun eu, pentru că și Seth se ascunde la fel de mult ca mine.     El îmi ia din mână paharul gol din plastic și-l aruncă în coșul de gunoi de lângă una dintre bănci.     — Ce zici? Ar trebui să participăm la unul dintre tururi și să râdem de ghid?     — Știi cum să mă cucerești.     Eu radiez, iar râsul său îi luminează toată fața. Sub umbra copacilor, ne plimbam pe trotuar spre ușa de la intrarea în clădirea principală, care are câteva etaje și un acoperiș ascuțit. Pare să aibă o însemnătate istorică. Foarte vechi și crăpate, cărămizile roșii par să o plaseze într-o altă epocă. Curtea care înconjoară toate clădirile seamănă cu un labirint triunghiular, ale cărui alei din ciment plasate aleatoriu traversează peluza. Chiar dacă este un loc drăguț unde să te duci la școală, cu mulți copaci și cu un spațiu deschis, mi-a luat ceva timp ca să mă obișnuiesc.     Confuzia plutește în aer în timp ce studenții și părinții încearcă să se orienteze. Sunt complet distrasă când aud încet „Atenție".     Îmi întorc capul la timp ca să văd un tip care aleargă direct spre mine, cu mâinile în aer, și o minge de fotbal care zboară către el. Corpul lui masiv se lovește de al meu, iar eu cad pe spate, lovindu-mi capul și cotul de trotuar. Durerea îmi inundă brațul și nu pot să respir.     — Dă-te de pe mine, spun și, cuprinsă de panică, mă zbat. Greutatea și căldura lui mă fac să simt că mă sufoc.     — Dă-te odată!     — Îmi pare foarte rău. Se rostogolește într-o parte și, repede, se ridică de pe mine.     — Nu te-am văzut, adăugă el.     Îmi alung petele din ochi clipind până când îi văd chipul; părul castaniu care i se ridică deasupra urechilor, ochii pătrunzători de culoarea smaraldului și zâmbetul care ar topi inima oricărei fete.     — Kayden?     El se încruntă și mâna-i cade pe lângă corp.     — Te cunosc?     Sub ochiul drept are o cicatrice mică, iar eu mă întreb dacă s-a ales cu ea în urma loviturii primite de la tatăl său în acea seară. Faptul că nu-și amintește cine sunt mă face să simt o ușoară înțepătură în inimă. Mă ridic în picioare și-mi scutur praful și iarba de pe mâneci.     — Mm, nu, scuze. Credeam că ești altcineva.      — Dar știi cum mă cheamă.     Îndoiala i se citește în voce când ridică mingea din iarbă.     — Stai, chiar te cunosc, nu-i așa?     — Îmi pare foarte rău că ți-am stat în cale.     Îl apuc de mână pe Seth și-l trag spre ușile de la intrare, unde atârna un banner mare pe care scrie „Bun venit, studenților".     Când ajungem pe hol lângă vitrinele din sticlă, îi dau drumul și mă sprijin de peretele din cărămidă, încercând să respir.     — Ala era Kayden Owens.     — Oh.     El aruncă o privire spre ușa de la intrare, în vreme ce studenții se înghesuie înăuntru.     — Acel Kayden Owens? Pe care l-ai salvat?     — Nu l-am salvat, îl lămuresc. Pur și simplu am întrerupt ceva.     — Ceva care avea să iasă urât.     — Oricine altcineva ar fi făcut la fel.”