Apa fierbinte îmi curgea pe trup, și parcă n-are nici un efect asupra inimii mele de gheață. Sunt atât de tristă și de înghețată încât simț tot mai acut nevoia de a mări gradele la apă. Și e tot mai fierbinte...și mai fierbinte...până când, deodată realizez grozăvia întregii situații, realizez și văd iadul inimii mele, care tot mă îngheață și care mă făcea să tremur de atâta timp, frigul acela de ani de zile, frigul acela existențial și copleșitor... Și atunci, pentru prima dată, am urlat...am urlat către Dumnezeu, cerându-mi iertare din toată inima mea inghețată...Eram goală în fața Lui, atât la trup cât și la suflet...Iartă-mă Doamne!, urlam eu, căzând în genunchi, iar apa, care devenea tot mai fierbinte, îmi ardea de acum spatele cocoșat de atâtea păcate, îl ardea cu o forță năvalnică. Dar eu fierbințeala apei nu o mai simțeam deja, nu mai simțeam decât greutatea fără margini a unei inimi în care tristețea se pietrificase... Și urlam, și mă apucase urletul către Dumnezeu într-un moment absolut deloc demn, într-un moment și într-un spațiu aproape de neconceput: într-o cabină de dus, în care aveam să realizez că degeaba , absolut degeaba aș fi trăit lângă copilașii mei dacă n-aș fi trăit în primul rând pentru și în Dumnezeu. Mioara Grigore
