În timp ce-și ajuta mama să se pregătească pentru emisiunea-concurs Piramida de 20 000 de dolari, Miranda, o fetiță de doisprezece ani, e pe cale de a face toate descoperirile vârstei: lucruri pe care le ții doar pentru tine, lucruri care se leagă, lucruri pe care nu le uiți, lucruri care ți se ridică de pe ochi, lucruri pentru care te rogi fierbinte. În fiecare zi, după școală, Miranda parcurge traseul cel mai sigur spre casă. Știe pe unde e bine să meargă și să se oprească (de pildă la magazinul lui Jimmy), și știe pe cine să ocolească: de exemplu, pe nebunul din colțul străzii care mormăie ca o incantație carte – pungă, buzunar – pantof. Pe neașteptate, ordinea și firescul lucrurilor se destramă: fetița începe să primească biletele din partea unui personaj misterios, care sfidează legile timpului și ale spațiului. O vor ajuta aceste indicii pe Miranda să recompună puzzle-ul fantastic al călătoriei în timp? Fragment din romanul "Când mă vei întâlni" de Rebecca Stead: “În drum spre casă am descoperit din nou că mergeam cu cincizeci de metri în urma lui Sal. Mă învățasem să nu mai alerg să-l prind din urmă. N-ar fi scos un cuvânt, ar fi continuat să meargă cu ochii țintă pe adidași. Așa că doar m-am uitat cum înainta legănându-se, purtând căciula lui bleumarin tricotată, și cum își clătină capul într-o parte și într-alta, cum face de obicei când merge. Cred că i se părea că arătă dur, cu căciula trasă până la sprâncene. Pe urmă, pe ușă îndoită și plină de zgârieturi de lângă atelierul auto a ieșit Marcus, purtând aceeași haină militară verde ca întotdeauna. A luat-o în jos pe stradă - spre Șal. Chiar dacă eram destul de mult în urma lui, l-am văzut pe Sal cocoșându-se și încetinind. Știam ce face. Caută o ieșire. Se putea preface că trebuia să traverseze strada din senin? Că tocmai și-a amintit că avea ceva de cumpărat de la Belle? Era cam târziu, Marcus aproape ajunsese în fața lui. L-aș fi putut striga pe Sal, în momentul acela. Ar fi fost ușor. I-aș fi oferit o scuză să se întoarcă și se îndepărteze de Marcus. Pe urmă, poate că Marcus s-ar fi oprit să stea de vorbă un minut cu mine, iar Sal și-ar fi dat seama că totul era în ordine. Poate că ar fi scăpat de frică de Marcus chiar atunci, pe loc. M-am gândit mult la asta, pentru că mi-am dat seama că aș fi putut schimba tot ce s-a întâmplat mai târziu. Dar în loc să-l strig, am stat și l-am urmărit. Sal s-a lăsat pe vine și s-a prefăcut că-și leagă un șiret. Cerea îndurare. Să se lase pe vine ca să-și lege șiretul însemna „nu pot să mă bat, nu pot să fug, mă înclin în fața ta".”
