• Autor distins cu Premiul Goncourt pentru literatură Căpitanul Conan a fost distins în 1934 cu prestigiosul premiu Goncourt, iar în 1996 a inspirat filmul cu același titlu regizat de Bertrand Tavernier. Primul Război Mondial se apropie de sfîrșit. Detașamentul locotenentului Conan din Armata franceză de la Dunăre așteaptă într-o pădure de pe malul bulgar al fluviului. Trimiși în România, oamenii lui Conan, frustrați că, după patru ani de război și de acțiuni îndrăznețe, nu mai primesc nici un fel de misiuni de luptă, intră în conflict cu justiția militară. Locotenentul Norbert, prietenul lui Conan, va ancheta, în calitate de comisar raportor, faptele unor militari care nu par dispuși să accepte că violența pe care războiul o justifică se transformă, pe timp de pace, în crimă. În ciuda armistițiului și a eliberării României, Armata de la Dunăre va rămîne mobilizată timp de mai multe luni. Soldații ei sînt încazarmați la București și întîmpină dificultăți în readaptarea la legile vieții civile. Acesta este fundalul romanului Căpitanul Conan... Descrierile sînt precise, căci, pentru a povesti, scriitorul s-a bizuit pe propriile lui amintiri, consemnate în carnete pe care le-a ținut de-a lungul întregului război tocmai pentru a putea reconstitui în amănunt aceste instantanee ale Istoriei. Solida lui documentație ne permite ca, citind Căpitanul Conan, să întreprindem o adevărată călătorie în timp. - Frederic Bonnor Fragment din romanul "Căpitanul Conan", de Roger Vercel "Conan, scârbit, lasă lucrurile la voia întâmplării, își exageră umbletul târșâit, bălăbănirea adormită. Își prevenea oamenii când urmau contraapeluri, iar dimineața, când ieșea la instrucție cu plutonul lui de mitraliere, de cum ajungea la locul stabilit își punea soldații să formeze piramide de arme, le dădea o pauză de două ceasuri, iar ei se plimbau de capul lor, acoperiți de o rețea de santinele avansate. Plutonul lui era trucat ca o pălărie de prestidigitator. Oamenii lui nu erau niciodată disponibili pentru vreo corvoadă: spunea întotdeauna că sunt deja ocupați cu o treabă mai urgentă! În realitate, îi punea să fiarbă vin în dormitor, pe soba încinsă la roșu, în vreme ce toate celelalte plutoane înghețau de frig; sau îi găseai la bucătărie, la dușuri, pitiți din ordinul lui la căldurică. Iar pentru reviste, Conan făcuse rost, Dumnezeu știe cum, de un stoc de rufărie, echipament, cartușe și merinde pe care le dădea alor lui când trebuiau să le scoată la vedere și pe care ei i le înapoiau cu sfințenie îndată după aceea. Plutonului său nu-i lipsea niciodată un gram de zahăr sau un ac. Maiorul se vedea nevoit să-l felicite, iar el triumfă cu modestie, după care dădea, cu un chicotit, semnalul hahalelii care lumina toate fetele la ieșirea verificatorilor. Dar asemenea accese de veselie erau rare. În realitate, Conan trăia într-o indignare furibundă și distrugea, prin înjurăturile și comentariile lui, puținul spirit militar care mai există între pereții dormitorului său. Își petrecea vremea mai mult protestând împotriva ordinelor, preamărind dulcea libertate din tranșee, traiul bun de odinioară prin satele din spatele frontului, escapadele memorabile pe care le făcuse pe-acolo. Așa își păcălea el dorul. Nu-l mai puneau să se ocupe de aprovizionarea cu lemne de când niște ofițeri români, mai decorați ca niște francezi, aduseseră în biroul colonelului vreo zece țărani necăjiți; se plângeau că, săptămâni de-a rândul, Conan pusese să se taie niște crânguri care erau ale lor. Conan replicase: - Iau și eu de unde găsesc și-l plătesc mereu mai scump decât merită! O porcărie de lemn verde!... "
