Am început publicarea jurnalului lui Aurel Dumitrașcu pornind de la anul 1982, în momentul în care i se „moșea“ cartea la editura, când certitudinea cărții îl face să privească lumea de la „înălțimea“ celor optzeci de pagini îndelung pritocite de editori, politruci, cenzori etc., când cunoaște scriitori adevărați, când miturile Nichita Stănescu și Virgil Mazilescu se risipesc înainte de a-și consuma uimirea că le-a descoperit… corporalitatea, când începe să intuiască faptul că propria libertate e captivă în somnul celorlalți. Și cum să trezești o lume cu un pumn de metafore și cu câteva gesturi de nesupunere în față a ceva care n-are chip și care e doar o sumă de interdicții? - Adrian Alui Gheorghe Aurel Dumitrașcu e un inadaptabil al „lagărului de concentrare comunist“. Adaptății erau cei care nu creau probleme, care se așezau cuminți la coada la ulei, zahăr, măsline, convinși că în toată lumea e o criză dureroasă de săpun, de cărți esențiale și de citrice, după care lunecau în sânul familiei, ferindu-se să iasă în relief cu ceva, mândri de anonimatul atât de drag partidului. Aurel Dumitrașcu însă își pune probleme. Se trezește încet, dar ireversibil. În intimitatea sa, el începe să combine „elementele necredinței“ și observă că totul se transformă sub presiunea lor. Jurnalul e mărturia acestei treziri, simptomatică pentru o întreagă generație. - Adrian Alui Gheorghe
