Povestile Pelesului - . Regina Elisabeta a Romaniei - FORMAT PDF

    "Mai mult decât poeziile, piesele de teatru, impresiile, cugetările și restul prozei, purtând semnătura Carmen Sylva, Poveștile Peleșului relevă în mod cu totul aparte puterea creatoare a autoarei și înălțimea la care ea putea ridica un text.
Citește tot rezumatul cărții Povestile Pelesului - . Regina Elisabeta a Romaniei...     Pornind, evident, de la legendele românești despre formele de relief din zona Sinaia, regina Elisabeta le dezvoltă în maniera fantasticului gotic, cu un vibrant patos participativ la viața personajelor, imprimând prozelor din volum o tulburătoare notă lirico-poematică.     Scris în limba lui Goethe, volumul, apărut în mai multe ediții, a strănit vii ecouri în spațiul germanic.     Traducerea română sugerează în bună măsură valoarea originalului.     Volumul apare ca un omagiu adus Reginei la împlinirea unui secol de la stingerea ei din viață." (I. Oprișan)       Fragment din poveste:       „Cetatea Babei      Când te sui pe Prahova în sus, nu vezi Cetatea Babei, căci ea este în inima Bucegiului. Ea se înălță ca o coamă ascuțită și pare acoperită cu ruine. De la Cetatea Babei până la Jepi dai de omăt, care nu se topește niciodată.     Fost-a odată când a fost, dar de mult a fost, când lupii păzeau turmele de oi și când vulturii și porumbeii își făceau cuiburile unii lângă alții, — atunci era acolo pe coama muntelui o cetate tare și măreață, în care se lucra cu mare hărnicie. Necontenit se auzea acolo răsunând și curgând, și sute de picioare umblau necontenit și veneau din toate părțile. Noaptea însă o lumină ardea în turn, o roată mare de tot sfârâia și o doină ciudată părea că se leagănă încet peste vuietul roții, și-i ținea isonul.      Oamenii se uitau cu sfială spre acea coamă de deal și-și șopteau la ureche: „Iar toarce".     Dar aceea care torcea acolo sus, stăpâna cetății, era o vrăjitoare foarte rea. Piticii din munte îi aduceau tot aurul din fundul pământului, ca să toarcă pentru toate miresele beteala, care le împodobește capul în ziua nunții. Aurul se turnă acolo fără măsură. Ea îl trăgea la cumpănă, îl alegea, și vai de piticul care nu aducea măsură plină. Pe loc îl punea ca într-un clește între trunchiul și coaja unui arbore puternic, până ce dă cel din urmă grăunte de aur, sau i se prindea numai barba și atunci în zadar mai trăgea el în dreapta și în stânga, în zadar strigă oh și văi — căci baba se făcea că n-aude. De aceea lumea o și chema Baba Coajă, sau pentru că era atât de vârtoasă ca și coaja de pâine, sau pentru că era atât de zbârcită ca un stejar bătrân. Numai ea știa să toarcă firele de aur și le pregătea dinainte pentru multe sute de ani.” Citește mai puțin...