Povestile Pelesului

    „Având o educație aristocratică destul de strictă și care ar fi putut să o închidă în mediul ei, dar înzestrată cu o curiozitate și o cultură uimitoare, care l‑au uluit până‑ntr‑atâta pe pictorul prerafaelit George Frederic Watts încât a comparat‑o cu un căpcăun intelectual, prințesa Elisabeta, de neconsolat după moartea unicului ei copil, a început spre 1879 să scrie pe ascuns mici scenete, poeme și cugetări, căci, așa cum spunea într‑una dintre cugetări: „Scrisul consolează mai bine decât religia și torturează mai bine decât Inchiziția”.
Citește tot rezumatul cărții Povestile Pelesului... (Gabriel Badea-Păun)     Carmen Sylva este numele de până al Reginei Elisabeta a României. Soția celui care declară la venirea în țară: punând piciorul pe acest sfânt pământ, am devenit roman și-a manifestat dragostea pentru plaiurile românești scriind povești ale căror personaje sunt râurile și munții noștri, oamenii acestor locuri, cu dorurile și visele lor.     Cuprins: Peleșul • Vârful cu dor • Furnică • Piatra arsă • Jepii • Caraimanul • Peștera Ialomiței • Omul • Valea cerbului • Cetatea babei • Ceahlăul • Valea rea      Fragment din povestea "VALEA CERBULUI":       “Între Omul și Caraiman se deschide, ca jumătatea unui cerc, o vale largă, căreia îi zic Valea Cerbului, deși cerbii de mult nu mai sunt pe ea.      E însă aici un alt lucru, și acesta dăinuiește de când e lumea: cât e de lung muntele, zărești rezemându-se de el un întreg șir de uriași de piatră, cu fel de fel de fete și mâini, oarecum ca niște cioplite chipuri de zei egipteni.     În munții aceștia locuia, mai demult, un neam de oameni, mari în putere, mândri și temuți de jur-împrejur, fiindcă lucrul de care se apucau acești oameni trebuia să iasă cu bine la capăt.     Ei, începând de la naștere, trăiau sub cerul liber, dormeau pe omăt și se scăldau în apele reci ale muntelui. Erau atât de mari, încât cu câțiva pași urcau munții cei mai înalți, și dacă loveau o dată un copac, el rămânea în vecii vecilor strâmb.     Ei beau laptele cerboaicelor înaripate și călăreau pe cerbi înaripați, care, însă, cu aripile își iuțeau numai fuga, dar în văzduh nu se puteau înălța cu sarcina lor.     Aveau un împărat bătrân, vechi de bătrân, și atât de înțelept, încât cereau în toate sfat de la dânsul și i se supuneau ca niște copii. Era un lucru minunat, când moșneagul cu barbă și cu pletele lui albe și încăierate în vânt, gonea călare pe cerbul înaripat, urmat de oștenii săi, ca un nor de furtună, ale cărei tunete cutremură Carpații.     Un singur lucru era care-i umpleau pe toți de îngrijire: Briar Împărat n-avea feciori, ci numai singură, o fecioară încântătoare, înaltă brad, îndrăzneață ca un băiat, și așa de tare, încât putea să poarte de căpăstru câte trei, patru cerbi înaripați din cei sălbatici, fără să dea un pas măcar la o parte, când ei săreau, smuceau zăbalele în dinți și amenințau spre ea cu coarnele." Citește mai puțin...