Ființă și timp este una dintre cele mai ambițioase cărți ale filozofiei, ea nefiind egalată – prin efortul ei de a înțelege și de a explica «totul» – decât de Critica rațiunii pure a lui Kant și de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Miza acestei cărți este totodată imensă și limitată. Este imensă pentru că își propune să tălmăcească unitar ființă a tot ceea ce sîntem (și aceasta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară) fără să știm că asta sîntem. Fiecare pagină a acestei cărți reprezintă un formidabil efort de înțelegere a subînțelesului. Ceea ce face Heidegger aici este o investigație în caracterul misterios al banalului și familiarului accesibil, și nu în cel inaccesibil al unui exotic «dincolo» prezumat. Iată de ce miza acestei cărți, fiind imensa, este totodată limitată. Ea nu se ocupă decît de ceea ce se arată fără să ascundă altceva decît pe sine însuși. În acest sens Ființa și timp este o carte fără mister. Ceea ce se arată prin sine însuși («fenomenul») nu ascunde «în spatele» sau nimic, nici «lucrul în sine», nici infinitul spiritului absolut. «În spatele» fenomenului nu este decît partea ascunsă a propriei sale manifestări. Iar cînd fenomenul acesta sîntem noi înșine, tot ce putem spera este să ajungem, scoțîndu-o din propria ei ascundere, la ființa «aruncării» noastre în lume, la ființa conviețuirii noastre «aici» sau la ființa propriului sine. Restul - adică enigma «de unde»-lui și «încotro»-ului nostru - este fenomenologic inabordabil și, ca atare, trebuie să rămînă cu adevărat învăluit în tăcere. - Gabriel Liiceanu
