Dostoievski-Nietzsche. Elogiul suferintei - FORMAT PDF

 „Această carte este o capodoperă, în primul rând, prin curajul de a ataca o temă imposibilă. (…) Aura Christi atacă o temă mare – acest detaliu, în primul rând, justifică epitetul de capodoperă, în sensul curajului temei.
Citește tot rezumatul cărții Dostoievski-Nietzsche. Elogiul suferintei... (…) Dincolo de temele mari – amoralitatea, viul, suferința – Aura Christi se apropie de ceea ce îi leagă pe cei doi monștri: Dostoievski și Nietzsche. Este, într-adevăr, un pariu să-i pui alături pe acești doi uriași…” (Nicolae Breban)   „Redeschiderea «dosarului Nietzsche» prin apropierea de suferință dostoievskiană este meritul principal al cercetării Aurei Christi, o cercetare care nu este doar una comparatist-livrescă (de larga erudiție), ci una puternic trăită ca experiența personală. (…) A fi între sau dincolo înseamnă a te lepăda de rațiunea radicală, antichristică, și a avea drum, a avea acces către terțul, tainicul ascuns, către divinitate, către adevărata viață. Or, această nuanțare excepțională face, zic eu, interesul major al cărții Aurei Christi.” (Theodor Codreanu)   „Elogiul suferinței mi se pare un roman autobiografic, în care personajele vin în viața unui copil din Basarabia (…), un copil care scrie acest roman, în care se întâlnește cu niște personaje foarte interesante: se întâlnește cu Dostoievski, se întâlnește cu Nietzsche, e martor al întâlnirii dintre Tolstoi și Gogol – o întâlnire absolut fascinanta, de o mare calitate a prozei. (…) Undeva Aura Christi își expune modalitatea de a lucra în aceste zone interdisciplinare: între eseu, proză și filosofie. Aura Christi are un citat uriaș, în care își dezvăluie ce spun eu, și anume că e un prozator. Această carte ține, după opinia mea, de proză. (…) Elogiul suferinței e o carte extraordinară, în care e vorba nu numai despre aceste personaje, pe care le-a îndrăgit autoarea și cu care a trăit alături, ci și de Cartea lui Dumnezeu, de viitorul lui Dumnezeu.” (Dumitru Radu Popescu)   „Există nume, terenuri sau lucruri, de care nu trebuie să te atingi. Între aceste nume, terenuri sfinte, fără care nu-mi imaginez viața, figurează, pentru mine, Dostoievski și Nietzsche. Două spirite gemene. Doi oameni-dinamită, care au marcat istoria gândirii pătimașului secol al XIX-lea și, fără voia lor, istoria omenirii. Să aduci față în fața doi oameni-dinamită înseamnă, de bună seamă, să fii inconștient. Unele spirite auguste, că, de pildă, Lev Șestov, Dmitri Merejkovski sau «boierul metafizic» Berdiaev, au scris, după cum se știe, despre acești argonauți ai subteranei. Eu mi-am propus să mă apropii de acești coloși intangibili dintr-un unghi diferit, căci am remarcat că una dintre temele majore, la care și Dostoievski și Nietzsche revin, tratând-o din perspective diferite, este suferința. Atitudinea lor față de acest animal iute, ca delfinii – atitudine în care, de altminteri, m-am regăsit nu o dată – te reduce, în primii timpi, la tăcere. În timpii secunzi te face, la fel de iute, să te întorci cu fața spre grecii presocratici, geniali și copilăroși, printre care cei doi beduini ai supraomului s-ar fi simțit, în chip cert, acasă.” (Aura Christi) Citește mai puțin...