Knulp. Demian - FORMAT PDF

• Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatură Oameni precum Knulp nu sunt, ce-i drept, folositori; în schimb, sunt mult mai puțin dăunători decât majoritatea celor folositori. Atunci când un astfel de Knulp, înzestrat cu suflet și talent, nu-și află locul în lume, lumea e și ea la fel de vinovată ca însuși Knulp.
Citește tot rezumatul cărții Knulp. Demian... - Hermann Hesse   De neuitat rămâne impresia de-a dreptul electrizantă pe care demian-ul acelui misterios Sinclair a provocat-o din clipa apariției sale; o povestire ce atingea cu înspăimântătoare claritate nervul timpului, primită cu încântare și recunoștință de o întreagă generație ce-și regăsea în ea cele mai adânci simțăminte. - Thomas Mann   Fragment din volumul "Knulp. Demian" de Hermann Hesse: "Knulp suflase în lampa sa și o stinsese de cum începuse să se desfășoare scena de peste drum, pentru a nu fi văzut, și acum stătea liniștit la pândă, aplecat peste ferestruica lui. Tânăra servitoare de dincolo era genul care-i plăcea. Avea poate optsprezece sau nouăsprezece ani, nu era prea înaltă și avea o față smeadă, cu ochi căprui și par închis și des. Acest chip liniștit și plăcut vederii nu arată defel vesel, și întreaga făptură ședea frământată și tristă pe cufărul ei verde și tare, astfel ca Knulp, care cunoștea lumea și pe fețe, de asemenea, își putea lesne da seama că tânărul suflet nu plecase de mult prin străinătături și era cuprins de dor de casă. Își lăsă mâinile subțiri să odihnească în poală și căută o mângâiere trecătoare zăbovind un pic, înainte de a merge la culcare, pe micul ei avut, gândindu-se la odaia de acasă. La fel de neclintit că și ea în cămăruța ei stătea și Knulp la ferestruica lui și privea încordat, în mică și străină viața omenească de peste drum, care-și străjuia cu atâta inocență gingașul ei dor la lumina lumânării și care nici nu bănuia că este privită. Văzu ochii căprui și blânzi, când privind fără sfială într-acoace prin întuneric, când acoperiți din nou de gene lungi, și pe obrajii închiși copilărești, jucându-se liniștita lumină roșietică, privi mâinile tinere și subțiri cum erau obosite și mai amânau încă nițel ultima mică osteneală a dezveșmântatului, în timp ce odihneau pe rochia de bumbac de un albastru-închis. În cele din urmă tânăra fecioară își înălță cu un oftat capul cu părul prins în două cozi grele, legate la spate într-o bărcuță, privi îngândurată, însă nu mai puțin abătută, în gol, și apoi se aplecă adânc pentru a-și dezlega șireturile de la ghete. Knulp n-ar fi vrut să plece de pe acum, însă i se păru nedrept și aproape odios să privească la sărmana copilă cum se dezbrăcă. Ar fi chemat-o bucuros, ar fi pălăvrăgit un pic cu ea și ar fi făcut-o, cu o vorbă de glumă, să meargă ceva mai veselă la culcare. Dar se temea că ea se va speria și va stinge lumina de îndată ce s-ar auzi strigată de el. În schimb, începu să folosească unul dintre multele sale mici meșteșuguri. Cu nesfârșită gingășie și simțire porni să fluiere, ca de departe, și fluiera cântecul „într-un ținut răcoros se învârte roata unei mori"; reuși s-o facă atât de ușor și de delicat, încât fata ascultă o vreme, fără a ști prea bine ce este, și abia la al treilea vers se îndreptă, se ridică și trecu la geam, cu auzul încordat. Întinse capul în afară și ascultă, în timp ce Knulp continua să fluiere încet. Legăna capul câteva tacturi în ritmul melodiei, pe urmă ridică brusc privirea și se dumiri de unde vine muzica. - E cineva dincolo? întrebă ea cu jumătate de glas. - Doar o calfă de tăbăcar, răspunse el, de asemenea, încet. Nu vreau s-o stânjenesc pe fecioara din somn. Am avut doar nițel dor de casă și mi-am fluierat un cântec. Dar știu și din cele hazlii. Ești cumva și tu străină aici, fețișoara? - Sunt din Pădurea Neagră." Citește mai puțin...